Am ieşit amândoi în uliţă.
— Să mergem să ne plimbăm puţin. Nu mă cunoşti, nu?
— Nu. Nu te cunosc.
Mă uitam la el. Avea o faţă aşa de frumoasă, cum n-am mai văzut de atunci faţă de om. Ori poate mi s-a părut…Pielea obrazului lui era albă, bătând uşor de tot în galben, sprâncenele groase şi negre, ochii mari, rotunzi… N-am întâlnit niciodată ochi atât de mari, atât de negri, atât de adânci…
— Sunt văru-tău Iancu, Iancu Brătescu…
Mergea încet. Eu totuşi abia îi ţineam pasul.
— Dar tu ce ai la picior? De ce umbli aşa?
— Am rămas şchiop.
— Mergi greu?
— Nu merg prea uşor. Ţin la drum, numai dacă nu alerg…
Iarna era în toi, dar aşa cum se întâmplă uneori, când vânturile îşi schimbă jocul, venise adiere călduţă dinspre miazăzi, cu ceaţă care începuse a muia şi a măcina zăpada.Oraşul, dezbrăcat deopotrivă de verdeaţă şi de straiele albe pe care le dăruise ninsoarea, îşi arăta, ruşinat parcă, întreaga lui urâţenie. Gardurile vechi, putrede, casele cu varul căzut înfăţişau pereţi buboşi, plini parcă de pecingine. Pe uliţe, noroi negru amestecat cu gloduri de zăpadă, şi dedesubt frunzele, care astă-primăvară erau tinere, acum mânjeau pământul, îl urâţeau. Nu mătura nimeni uliţele, nici măcar uliţa mare, nici măcar răspântia vegheată noapte şi zi de monumentul generalului Mantu.
Copacii goi, fără foi – ca nişte oameni cu braţele întinse în 394
sus, ca nişte oameni în pielea goală, păroasă, buboasă, neagră, îngheţată…
Se lăsa întunericul. Se lăsa întunericul care deopotrivă
acoperea şi puţinul care mai rămăsese frumos – o fereastră
dincolo de care zâmbea o glastră cu muşcate roşii, un balcon sprinten, un mănunchi de brazi tineri rămaşi încă
verzi în pofida morţii de care erau loviţi ceilalţi arbori –şi urâciunea.
Abia îi desluşeam faţa vărului Iancu.
— Ar fi bine să intrăm într-o cârciumă.
— Dacă vrei…
În târg, la tot pasul, cârciumi. Am intrat în cea dintâi care ne-a ieşit în drum. Ne-am aşezat la masă.
— Doi ţapi, comandă văru-meu.
Ni s-au adus doi ţapi.
Văru-meu Iancu Brătescu dintr-o dată şi l-a băut pe-al lui. Eu abia mi-am udat buzele.
— Nu-ţi place berea?
— Nu, e amară…
— Amară?! Bea măcar un sfert de pahar. O să-ţi facă
bine.
Dusesem paharul la gură şi băgasem de seamă că el priveşte atent mâna în care ţineam paharul. După ce am sorbit, mi-am pus mâinile pe genunchi, sub masă, să nu mi le mai vadă.
— N-arăţi bine deloc la faţă, vere, eşti galben.
Am început să râd.
— Niciodată n-am fost altfel.
— Cine te-a adus la tăbăcărie?
— Tata şi cu mătuşă-mea Finica.
— Urâtă meserie ţi-au ales.
— Urâtă, frumoasă, asta e.
— Ai fi putut să-ţi alegi alta.
— Nu m-am priceput.
395
— Ai de gând să înveţi tăbăcăria?
