cătunul îngust şi lung, strâns între râpele roşii ale dealurilor şi între apele, care aici sunt largi şi adânci, acoperite pe lângă maluri de trestii şi papură, ale Călmăţuiului –unde locuiesc mătuşă-mea Ciurea cea chioară şi bunică-mea, care a rămas tot mândră, tot ţanţoşă, cu cămaşa mereu albă, scrobită, bunică-mea, pe obrazul căruia timpul nu mai are putere să-şi lase urmele, semnele.

Feciorii şi ginerii mătuşi-mi Ciurea au plecat la război.Nici n-au avut loc toţi într-un vagon de cale ferată. De la niciunul n-a venit, de luni şi luni, nicio ştire, de parcă – flămând – i-a înghiţit pe toţi pământul.

A rămas mătuşă-mea Ciurea, bătrână şi ogârjită, cu fetele şi cu nurorile, cu nepoatele şi cu nepoţii mărunţi.Struneşte herghelia de muieri bătrâna, o ţine în frâu, să nu se dea vreuna în stambă, să păstreze nepătată cinstea casei, până

s-or întoarce bărbaţii plecaţi – dacă s-or mai întoarce.

Bunica de la Cârloman locuieşte tot în căsuţa veche şi albă, curată ca un pahar, cu ţaţa Anica şi cu plozii ei – a fost puioasă ţaţa Anica, cinci-şase copii are în bătătură – se mai ia cu aia în colţi, o mai ceartă, o mai împacă, o mai bodogăne

– soacră, de!

Nenea Dumitrache, năvlegul, se bate cu duşmanii prin munţii Moldovei – dacă n-o fi muşcat cumva ţărână cu gura.

Prost, de bun ce era, blendărău, l-au luat la armată şi apoi la război, pe nenea Dumitrache, mai mult ca să-şi facă râs de el gradaţii decât să aducă vreun folos cuiva.Mult s-au mirat oamenii când, dus pe front, nenea Dumitrache s-a dovedit a fi fără teamă de moarte, sărind la atac întâiul şi mânuind cu meşteşug arma. După primele lupte, i s-a şi agăţat pe piept o 492

decoraţie. Dac-o scăpa cu viaţă, o să vie cu decoraţia acasă.

Doarme în cimitir bunicul blajin. De mulţi ani doarme, îl plouă, îl ninge, nimic nu mai ştie. Poate e mai bine de el şi de cei de sub pământ, topiţi în pământ lângă el. N-au aflat de câte s-au mai abătut peste oameni.

După Cârloman, mai mergi niţeluş pe şosea ori pe lângă

şosea, pe potecă, cât ai trage şapte fumuri din lulea, şi ajungi în Putinei, sat cu popă muieratic şi adunător – popa Ion, fiul cel mare al popii Tomiţă Bulbuc, de la noi din Omida – din pricina purtării căruia cei mai mulţi rumâni, cu neveste şi copii, au trecut la legea nouă la care a trecut şi frate-meu Ion cu nevastă-sa, sârboaica, s-au făcut adventişti.

După ce te-au lătrat cât te-au lătrat câinii în Putinei, urci dealul, o coteşti şi ai ajuns la Secara.

Am vrut să mă opresc la Secara pentru un ceas, la mătuşă-mea Uţupăr, să mă odihnesc, s-o mai văd, să-i ascult glasul şi, dacă oi găsi-o în toane bune, s-o zgândăresc, să-şi dea drumul la limbă să-mi mai povestească de câte a trăit ea în vremurile trecute, să-i cer să-mi dea ceva să îmbuc şi să sorb o gură de apă. Aş fi vrut s-o văd şi pe vară-mea Diţa, devenită acum muiere în putere, cu patru copii prinşi de poale. Născuse de două ori câte doi.

M-am gândit şi m-am răzgândit. Mi-am văzut de drum mai departe.

Şi bărbatul vară-mi Diţa a plecat la război. Încă o casă, casa Uţupărilor, plină de tristeţe, încărcată de jale…

Merg înainte, să nu mă apuce chindia pe câmp.

Din zori am plecat de acasă. N-am spus nimănui încotro plec, de ce plec.

Acum e spre amiază. Dimineaţa a fost friguroasă. Pe urmă, pe măsură ce soarele s-a ridicat, s-a mai încălzit.

493

Cunosc drumurile şi cunosc satele acestea. Am umblat şi pe aici, înainte de război, cu un negustoraş, de-am vândut peşte cumpărat cu toptanul de la balta cea mare de lângă

Dunăre – cu unul din Stănicuţ, de-alde VancuVene. Ţin minte că la Dracea se găseşte o curte mare boierească cu multe acareturi şi cu o sumedenie de slugi.

Am să mă opresc, am să bat la poartă şi am să cer să mi se dea ceva de lucru. Nădăjduiesc să am norocul să şi găsesc.

Neamul boierilor Ghineşti e vechi şi mulţi din acest neam, în vremurile de care ştie poveşti mătuşa Uţupăr, au fost mari dregători ai ţării. Câte ceva despre ei am citit în unele cărţi unde le-am văzut şi pozele: nişte bărbaţi înalţi, bărboşi, cu faţa osoasă şi cu nasurile mari. Unuia dintre ei, mai tuciuriu poate decât ceilalţi din acelaşi neam, i se spunea pare-mi-se, Arăpiţă.

Au fost răscoale cumplite şi la Dracea, în anul de neuitat, plin de sânge şi moarte şi suferinţă – 1907.

Mă aflu la marginea de sus a satului Secara. Calc pe şosea încet, sleit de osteneală, abia târând piciorul beteag după

mine. Îmi răsare deodată în faţă mormântul în care doarme –

alături de ceilalţi rumâni, alături de femeile şi copiii împuşcaţi odată cu el – unchiu-meu Precup Urban Uţupăr.

Crucea de lemn e tot cum o ştiu – una singură pentru toţi cei ce zac dedesubt – dar s-a mai învechit. Au înnegrit-o ploile, a crăpat-o soarele, dar crucea a rămas tot dreaptă. Stă

la marginea drumului crucea. Rumânii trec pe lângă ea desculţi, dezbrăcaţi, flămânzi, necăjiţi. Îşi scot căciulile şi se închină. Se închină şi murmură printre buze rumânii:

— Dumnezeu să-i ierte!

Îşi pun căciulile pe cap şi pleacă mai departe, fiecare la treaba şi la suferinţa lui.

N-au uitat.

Nu uită.

Nu pot să uite.

494

Nu trebuie să uite.

Obosit, mă opresc şi eu.

Privesc crucea şi tac. Îmi scot pălăria şi tac. Şi parcă îl văd pe unchiu-meu Precup Urban Uţupăr cum mă ţine pe genunchi, cum mă leagănă. Şi parcă îi aud glasul:

— Darie, vrei tu să fii băiatul meu? Că eu nu mai am băiat. Pe Pantelie mi l-au omorât la armată.

Cât vezi cu ochii câmp întins. Câmp. Numai câmp. Pe alocuri, câmpul e negru. Va fi arat în curând şi semănat cu porumb. Pe alocuri, câmpul e verde. A răsărit grâul.E verde şi gras şi înalt de o palmă grâul.

Soarele luminează întinderile. Deasupra lumii, cerul e albastru, iar drumul pe care am venit şi în care acum stau proptit cu picioarele e ud. N-a trecut mult de când a plouat, ploaie de primăvară.

Crucea e neagră de timp. Mai neagră decât pământul negru.

Şi eu parcă îl văd pe unchiu-meu Precup Urban Uţupăr înfigând fierul de plug şi ascuţişul în pieptul logofătului boieresc Filip Pisicu. Parcă îl văd spălându-şi mâinile de sânge cu noroi şi ştergându-şi-le pe nădragi. Parcă îl aud strigând colonelului Pienaru:

— Ne împuşcaţi pe noi. O să mai împuşcaţi şi pe alţii.Dar n-o să puteţi împuşca toată ţara…

Acum e război. Boierii s-au pus la adăpost, au fugit, unii s-au oprit în Moldova, stau cu bagajele împachetate, gata s-o şteargă cum vor auzi că se clatină frontul, pe care-l ţin, cu piepturile lor goale, armatele de săraci. Alţi boieri –

aceia care strigaseră mai tare că doresc războiul şi care şi împinseseră ţara în război – au luat-o de la început la sănătoasa şi n-au avut linişte până n-au ajuns în ţările neutre din Nordul îndepărtat. Ţara cea de jos, ţara dezbrăcată şi flămândă, ţara desculţă şi mâncată de 495

pelagră sângeră şi luptă cu duşmanul.

Dar sunt şi boieri care au rămas sub ocupaţie, care n-au nici un motiv să se teamă de nemţi, boieri care au făcut politică nemţească şi care s-au zbătut ca ţara să intre în război alături de nemţi şi nu împotriva lor. Unul dintre aceştia e şi bătrânul colonel pensionar Pienaru, cel care în 1907 a poruncit să fie împuşcat unchiu-meu PrecupUrban şi ceilalţi desculţi. Se lăfăie cu ţiitoarea tânără pe care şi-a adus-o de la Bucureşti, şi care-i toacă moşia, în conacul cel mare, cu ferestre înalte, până târziu noaptea luminate. Să tot fii boier şi zile să ai să le trăieşti… Uneori cheamă să-i cânte lăutarii, lui şi ţiitoarei şi mărimilor nemţeşti de prin împrejurimi, cu care se are bine şi prin mijlocirea cărora vinde, ca toţi boierii, pe preţuri mari, bucatele pe care rumânii i le culeg de pe moşie.

Mai cutează câte un dezbrăcat să-i ceară boierului o baniţă