— Dar ce? Vrei să plâng? Să fac voia duşmanilor?Mai bine cânt. Omul trebuie să cânte…
Uneori cântă cântece de pe la ţară, când e tare amărâtă, când o bruftuluieşte jupân Moţatu, când şi-aduce aminte că e singură-singurică pe lume. Spală în tindă, între pereţii coşcoviţi, într-o albie mare, veche, rufele calfelor, cântă, mai mult îngână:
Are-n lume noroc, are,
Cine moare fată mare,
Are-n lume norocel
Cine moare mititel…
Cine moare mititel – are noroc. Halal de aşa noroc! Frate-meu Alexe a murit mititel, când avea câteva săptămâni, ori câteva luni, nu mai ştiu bine, numai mama ştie bine când l-a născut pe Alexe, când a murit Alexe. A durut-o trupul când l-a născut, a durut-o inima când l-a văzut îngheţând, rămânând fără suflare, la cap cu lumânare ieftină, aprinsă.
Pe niciunul nu ne mângâie mama, nici dacă ne bolnăvim nu ne mângâie. Rămâne tristă, întunecată la faţă, poate şi din alte pricini. Dar dacă s-ar lega cineva de noi, şi ea ar şti, ar sări, n-ar mai avea pace, omor ar face – omor de om.
383
Cu furca ar veni tata, cu beldia mama, şi l-ar zdrobi pe jupân, pe Gogu Şoric, şi i-ar dăula-n bătăi pe ceilalţi, dacă ar afla că m-au stâlcit în pumni, în picioare. N-or să afle din gura mea niciodată. Cu ce s-a ales frate-meu Alexe din viaţă?
A închis ochii înainte de a-şi da seama cât e de dulce lumina soarelui, înainte de a se pricepe să gângurească măcar.
— Ţaţă Mariţo, nu e niciun noroc să mori de mic…
— Parcă eu spun că e noroc! Aşa e cântecul. L-a scornit careva scârbit, din pricina necazurilor, de viaţă. Necazurile te fac câteodată să-ţi fie silă de viaţă, să-ţi vină să ţi-o lepezi. N-o lepezi. Mai bine pe pământ decât sub pământ. Ne-o suna fiecăruia ceasul. O să tot stăm sub pământ, după moarte…
Pe neaşteptate s-a bolnăvit jupân Moţatu, l-au prins junghiurile. Zace în odaia lui, în pătuiag, întins în pat, se zvârcoleşte. Îl auzim cum se văietă, cum înjură… Nu-i e necaz că s-a bolnăvit. Îi e necaz că nu mai poate sta în prăvălie. N-are încredere în nimeni, nici în băiatul lui,Minache. Se teme să nu-l fure.
Vin ţăranii să-şi ridice marfa, urcă scările la jupân.Oblojit, înfăşurat în paltonul lui gros, pe care îl îmbracă numai când viscoleşte, jupânul îi primeşte, rezemat cu spatele de perete.
Se ceartă cu ei. Printre văitături le ia gologanii. Porunceşte lui Şoric:
— Dă-i pieile!…
De când e bolnav, de când nu mai poate coborî din odaia lui, ne facem de cap. Lucrăm mai puţin, ne odihnim mai mult. Seara – jupânul nu poate coborî să supravegheze pe nimeni – găliganii pleacă să hoinărească prin oraş. Mă îmbie şi pe mine Dobrică Tunsu:
— Am făcut o şmecherie astăzi!…
— Ce şmecherie?
— Nu-ţi spun.
— Totuşi, mi-ai spus.
384
— Ţi-am spus că am făcut o şmecherie, dar nu ţi-am spus ce anume.
— Şi?
— M-am ales cu patru lei.
— Păstrează-i sănătos.
— Păi, asta-i povestea, că nu vreau să-i păstrez.Mâine-poimâine se însănătoşeşte jupânul. Mă pârăşte careva jupânului că am bani. Jupânul mă caută şi-mi găseşte biştarii. O să mă întrebe: de unde? O să mă bată şi pe urmă o să-i spun tot. Dacă îi spun tot, o să mă bată şi mai rău. Aş vrea să ieşim amândoi în oraş, să-i cheltuim.
Trebuie să-i fi găsit pe uliţă, ori să-i fi furat din buzunarul unui ţăran Dobrică Tunsu. Bani câştigaţi cu muncă nu i-ar risipi el cu atâta uşurinţă…
— Cum să-i cheltuim? Eu nu beau.
— Nici eu nu prea beau. Aşa, o ţuică, pot să gust. Tu nu înţelegi? Am patru lei! Vreau să-i cheltuim împreună…
— Acum, noaptea?
— Acum!…
— Ce putem cumpăra?
— O să vezi!… Hai cu mine!..;
— Unde?
— Hai cu mine îţi spun…
M-am spălat pe mâini, pe obraz. Îmi vine greu – să-l ascult şi-mi vine şi mai greu să nu-l ascult. De săptămâni de zile n-am citit o singură pagină. Mi s-a urât de moarte…Asta se întâmplă totdeauna când zi de zi faci aceeaşi treabă şi când treaba pe care o faci nu-ţi place, când de treaba aceasta nu te leagă nimic altceva decât nevoia de a câştigă o bucată de pâine. Căci acum m-am hotărât. Nu voi rămâne aci pe vecie. Cel mult până la primăvară. M-am legat cu jupânul să-l slujesc patru ani pe învăţătură şi pe mâncare.Meseria am prins-o repede. Ştiu să tăbăcesc piei de oaie.Ştiu să tăbăcesc chiar piei groase, 385
de bou. Nu e mare scofală. Am să plec. Să lucrez în altă
parte. Să mai umblu şi cu altceva decât cu piei împuţite. La toamnă o să încerc să merg la şcoală, să învăţ. Simt, de când trăiesc aci, că mintea mi se întunecă, că mă îndobitocesc…
