lângă

mine,

părinteBulbuce…

— Mă, Gheorghiţă, dumneata glumeşti?

— Nu glumesc, părinte. Ce? De glumă-mi arde mie?

— Mă, Gheorghiţă, dumneata n-ai băut cumva un pahar mai mult decât trebuie?

— Oi fi băut, părinte, dar socoteala asta am făcut-o înainte de a veni la sfinţia-ta în casă.

Ce mai tura-vura. Popa se zvârcolea de parcă ar fi fost tras în frigare, prăjit pe jărăgai. Dumitra se plimba prin tindă, pe la uşă, auzea tot. A podidit-o plânsul, a ieşit în arie. S-a dus la sălciile dinspre baltă să se ascundă, să-şi jelească

amarul…

— Şi popa Bulbuc?

— Popa se făcuse pământiu la faţă. A văzut că-l iau peste picior. Ne-a mai dat să bem câteva ulcele de vin. Ne-am ridicat, ne-am luat ziua bună de la el.

Frate-meu, seminaristul, a scos din buzunar o fotografie şi ne-a arătat-o:

— Uite, cu fata asta mă însor, cu Mărioara.

Ne-am uitat la poză. Era o fată cu ochii mari, miraţi, cu coade lungi căzute pe umeri.

Seara, frate-meu a plecat la Bucureşti, de unde venise. Ne-a trimis scrisoare că s-a însurat. Nu l-am mai văzut niciunul de atunci. Trăieşte pe undeva, pe aproape de munte.

Din ziua aceea, popa Bulbuc a rămas tot supărat pe noi.

478

Nu ne mai urăşte, ca înainte, nici nu ne înjură, nu se uită

la noi. La Bobotează, tot nu trece cu botezul prin casa noastră, ne ocoleşte. Ne-am obişnuit şi cu asta.

Sunt câţiva ani de când în satele învecinate şi-au făcut apariţia adventiştii.

Ce-or fi adventiştii? Ne-am lămurit curând.

La Secara, s-a preoţit băiatul popii de la noi, care, cu chiu, cu vai, a sfârşit seminarul. La Saiele, s-a popit văru-meu Laur Daudescu, care s-a însurat cu fata popii Bulbuc, cu Dumitra. La Băneasa, e un popă între două vârste.

Afost, până mai anul trecut, om de treabă, dar s-a schimbat.

Popii din aceste trei sate asupresc oamenii: le cer preţuri mari la botezuri, le cer preţuri mari la nunţi, le cer preţuri mari la înmormântări. Până nu-i pui popii sfanţii în palmă, nu-ţi ridică mortul din bătătură.

Rumânii s-au adunat, s-au gâlcevit cu popii, au mers la oraş şi s-au plâns. Protopopul i-a luat în răspăr. Le-a grăit:

— Dar cu ce vreţi să trăiască popii? Lefurile sunt mici.Au şi ei greutăţi. Dacă vă place, dacă nu, nu vă cununaţi la biserică, creşteţi-vă copiii nebotezaţi, îngropaţi-vă morţii fără popi!

Protopopul e un popă înalt şi gras, de la Seaca, de pe valea Dunării. Umblă cu trăsura. Se urcă protopopul în trăsură, arcurile se îndoaie, mai-mai să se rupă, caii, chiar dacă merg la pas, curând fac spume. Burta protopopului –

cât un sac…

Au revenit oamenii necăjiţi pe la casele lor.

Fraţii Ioviţoiu, din Secara, au luat drumul Bucureştilor, toamna, şi s-au întors acasă primăvara. Au adus în desagi cărţi, au început a aduna oamenii şi a le vorbi.

— Învăţătura pe care popii o propovăduiesc în biserică

nu e bună, spun fraţii Ioviţoiu. Altfel scrie în cărţile sfinte.

Îi lămuresc pe rumâni asupra unui altfel de înţeles al 479

cărţilor bisericeşti.

Sunt rumâni care nici nu mai pun piciorul pe la biserică.

Le nasc nevestele, nu-i mai botează. Se căsătoresc, mor, nu mai cheamă popa. Unul dintre fraţi deschide cartea şi citeşte rugăciunea.

S-au speriat popii. Învăţătura nouă s-a răspândit repede.

Aproape jumătate din fiecare sat a trecut la noua credinţă.

Popii au cerut ajutorul prefectului, şi prefectul a dat ordin jandarmilor să-i aresteze pe zăbăuci şi să-i ducă la prefectură.

Prefectul a strigat la oameni, şi oamenii, cu neveste, cu copii lângă ei, au rămas neclintiţi în noua lor lege.

I-a închis în beciul prefecturii şi i-a ţinut acolo numai cu apă. Rumânii, pe întuneric, au cântat întruna cântecele lor.

Oraşul s-a adunat ca la urs la grilajul prefecturii să-i asculte pe întemniţaţi cum glăsuiau.

Prefectul a fost nevoit să-i trimită noaptea, între santinele, la închisoare.

În câteva zile, toţi puşcăriaşii – hoţi de cai şi de găini –

cântau alături de adventişti cântece care treceau departe spre oraş, peste zidurile închisorii. Cânta cu puşcăriaşii până şi Oică, directorul puşcăriei.

Prefectul i-a luat atunci pe rumâni şi i-a închis la comandamentul de jandarmi: bătaie dimineaţa, bătaie la prânz, bătaie seara, bătaie la miezul nopţii. Totul a fost zadarnic, oamenii nu s-au înduplecat să se întoarcă la legea veche.

Rupţi, lihniţi de foame, rumânii au fost puşi în libertate.

Asuprirea prefecturii n-a înspăimântat pe nimeni. Numărul adventiştilor creşte mereu.

— Ce vor adventiştii?

— Nu vor nimic. Ei cred că pământul şi stelele şi luna le-a făcut Dumnezeu. Cred că pe lumea asta bine e să fii cinstit şi drept. Şi mai cred că, pentru a ţi se deschide după moarte 480