Aflăm din când în când că bătăliile se ţin lanţ, şi din ziare aflăm la primărie că în Moldova oamenii nu mor numai de gloanţe, ci şi de tifos.

Bine că n-am plecat în Moldova!

473

— Ţi-e dor de bărbat, Ileano?

— Mi-e dor, nene Nae, dar ce să fac?!

— Să viu deseară pe la tine, să vorbim!

— Vino.

Întâi, i s-a scornit uneia nume rău, pe urmă alteia şi alteia şi alteia.

Dada Mitra, nevasta lui nenea Mihalache Gagiu, e mereu cu sprâncenele încruntate.

— Să viu deseară pe la tine, Mitro?

— Să nu vii, nene Simioane, că pun câinii pe tine.

Trec cu Turturică în susul satului pe lângă aria ei.Dada Mitra, la gard:

— Unde te duci, Darie?

— La alde Mănoiu.

— Când te întorci, să baţi, daică, în poartă.

— Am să mă întorc cu Turturică.

— Să bateţi amândoi în poartă, daică…

La marginea dinspre miazănoapte a satului stau aldeMănoiu. Mănoiu a plecat la război. Şi băiatul cel mare al lui Mănoiu a plecat la război. Au rămas acasă nevasta lui Mănoiu, oarbă, şi fetele lui Mănoiu, trei…

La Mănoiu vorbim cu fetele, ne hârjonim.

Noroc au numai băieţii mai mari, noi ne uităm şi facem zâmbre…

Batem în gardul dadei Mitra. Nici n-apucăm a bate de două ori.

— Aici sunt, daică… Intraţi înăuntru.

Deschide poarta ariei şi ne apucă de mână. Ne duce spre şura de paie.

Mă ia în braţe dada Mitra… Ne prăvălim ca din vârful unui munte… Ne prăvălim într-o prăpastie adâncă, adâncă…

Mă ridic ameţit. După mine se prăvăleşte Turturică.

— Să veniţi şi mâine seară.

— Venim şi mâine seară.

474

— Să mai aduceţi şi pe alţii.

Plecăm, cu obrajii aprinşi de ruşine – numai de ruşine…

Tinda a fost împărţită în două printr-un zid de paiantă.

Uşa şi fereastra le-a făcut unchiu-meu, Preda, pe care niciunul dintre noi nu-l poate suferi din cauza minciunilor lui. Spune minciuni cu ghiotura, dar de lucrat, lucrează

bine. În câteva zile, odaia fratelui meu Ion a fost gata. Şi patul a fost gata.

În casa noastră se iscă ceartă.

În noaptea Învierii s-a iscat ceartă.

N-am aşteptat să sune clopotul de înviere, că biserica nu mai avea clopote. Ne-am culcat devreme şi pe la unsprezece ne-am trezit. Aprindem lampa, ne spălăm pe obraz şi ne îmbrăcăm cu ce avem mai bun. Şi-a luat fiecare în sân ouă roşii. O să le ciocnim şi o să le mâncăm în curtea bisericii, după ce vom fi luat paşte.

Toţi ne-am trezit, toţi ne-am spălat, toţi ne-am îmbrăcat.

Frate-meu Ion cu Lina dorm duşi. Ciocănim în uşa lor şi-i trezim.

— Voi nu mergeţi la biserică? întreabă mama.

Frate-meu Ion răspunde somnoros:

— Nu mergem, mamă.

— De ce nu mergeţi? Vreţi să vă aducem paşte acasă?

A ieşit în prag cu cojocul în spinare frate-meu.

— Nu, mamă. Să nu aduceţi paşte acasă. Eu cu Lina nu luăm paşte.

Mama nu pricepe.

— Cum nu luaţi paşte?

— Iaca, nu luăm.

— Ce vorbă e asta?

— Noi suntem adventişti.

— De când?