— Măcar o săptămână, mamă, până găsesc o femeie…
S-a repezit unchiu-meu Tone până la măcelărie. Bunica şi-a luat toiagul şi a plecat pe jos acasă, cale de o poştă şi jumătate, cu peste nouăzeci de ani în spinare.Dreaptă, ca o fată mare, dârză, cu zăvelcile suflecate, a străbătut drumul fără să se aşeze o dată, să se mai odihnească, în iarbă.
— Cumplită muiere, spunea tata, afurisită sămânţă de om…
Pe drumul pe care bunica a mers spre casa ei de laCârloman, singură, am însoţit-o odată pe mama, când eram mic de tot. Dar nu chiar atât de mic să nu mă pot ţine cu paşii mei mărunţi după ea şi după celelalte muieri cu care mama plecase la târg.
O născuse de câteva săptămâni pe soră-mea Elisabeta…Era atât de tânără, atât de frumoasă! Cu toate muncile la care era supusă, mai găsea timp să plece câteodată, când avea câţiva gologani strânşi în colţul cimberului, să cumpere de la oraş câţiva coţi de stambă, să-şi facă ei, ori soră-mi Evanghelina, o fustă creaţă, un ghiurt înflorat.
Mă tot ţineam de poalele ei. Am auzit-o vorbind cu una dinspre gârlă şi cu una din marginea dinspre cătun a satului:
— Când s-o lumina mâine de ziuă, plecăm la Ruşi.
365
— Mă iei şi pe mine, mamă?
— Nu. Nu te iau. Mă duc pe jos. Nu pot să te port în braţe atâta drum. Ai crescut. Eşti greu.
— Am să merg şi eu pe jos, mamă.
— N-ai să poţi. Drumul e lung. O poştă!
A venit seara, pe urmă noaptea şi noi ne-am culcat.Şi toţi ai casei au adormit, afară de mine. Am rămas cu ochii deschişi, privind întunericul, şi m-am gândit în noaptea aceea la tot ce se poate gândi un copil. Dorinţa de a vedea oraşul, teama ca nu cumva zorile să mă găsească adormit m-au ţinut treaz. A început să albească fereastra la apropierea zorilor. Am rămas nemişcat, să nu-i trezesc pe ceilalţi. Am auzit pe cineva bătând în gard. Cel dintâi care s-a trezit a fost tata. A trezit-o şi pe mama.
— Scoală, muiere. Au venit femeile să plecaţi la oraş!
M-am ridicat şi eu din pat.
— Merg şi eu, mamă.
— Te-ai trezit acum?
— Nu. Nici n-am închis ochii.
— De ce?
— De frică să nu adorm şi să mă laşi acasă.
— Prostule!
A trebuit să mă ia. Întâi, am mers pe jos. Pe urmă, m-a purtat o vreme mama. Pe urmă iarăşi am mers pe jos.Apoi m-au purtat femeile, pe rând, în braţe.
La mijlocul drumului dintre sat şi târg, crângul, care pe atunci era pădure! Se luminase. Soarele se ridicase de două
suliţi. Drumul care străbătea pădurea era plin de oameni.
Acolo a poposit mama. Acolo au poposit odată cu ea şi celelalte femei. Dar nu la marginea pădurii. Au intrat în pădure şi s-au aşezat pe iarbă, într-un luminiş, roşu tot de bujori. Puţin s-au odihnit. Au cules bujori. Cu braţele încărcate de bujori, drumul până la oraş le-a părut mai scurt.
366
Când văd bujori, mi-aduc aminte de o zi de început de vară, o zi înaltă şi albastră. Şi în faţa mea apare un drum prăfuit. Şi pe acel drum merg trei femei tinere. Printre fustele lor, un băiat cu faţa plină de pisturi, cu părul zburlit, un băiat cârn, se căzneşte să le ţină pasul.
Pulberea drumului e caldă…
Verii şi verişoarele mele de aci au feţele mai galbene decât a mea. Unii, măricei, sunt născuţi la ţară, la Omida.Tuşa Finica n-a mai vrut să locuiască la sat. L-a adus pe unchiu-meu la oraş. La Omida, de toate aveau. Aci sărăcia nu le dă pas. Nu li se ajunge de la mână până la gură. Dar vorba e: stau la oraş? Sărăcie cu lustru!…
Mă îmbie văru-meu Mişu:
— Hai să-ţi arăt târgul!
Mă poartă prin târg văru-meu: prăvălii, dughene, cârciumi. În piaţă, gheretele măcelarilor.
— Aici e măcelăria noastră…
Are glasul încărcat de mândrie. Văd o gheretă îngustă, de scânduri, plină de sânge. Pare spoită cu sânge ghereta.De grinzi, de cuie, atârnă cârlige şi, în cârlige, spânzuraţi, boi, berbeci, viţei despicaţi.
Unchiu-meu Tone taie cu satârul carnea, o cântăreşte, o înfăşoară în hârtie, o dă cumpărătorului. Banii îi aruncă în tejghea. Are mâinile boite de sânge şi de grăsime, până mai sus de coate, unchiu-meu Tone. În faţă, poartă şorţ lung, de piele care a fost cândva galbenă…
La obraz, seamănă cu bunică-mea unchiul Tone. La glas şi la inimă, cu bunica de la Cârloman seamănă. Ca un câine rău se uită la mine. Mârâie. Îi văd colţii.
— Ce e, mă? Nu cumva ai venit să-mi cazi plocon pe vatră?
— Nu te speria, unchiule. Vreau să intru la stăpân.
— Uite cine mai lipsea din oraşul ăsta!… Să nu te mai 367
prind pe aici, că-ţi frâng picioarele!
