— Ei, asta nu se poate! E om! Cum putem noi să-l lăsăm să moară de foame?!

E lipsă mare în sat. Nemţii au cules tot ce se putea culege.

Au scormonit pământul să vadă dacă nu cumva oamenii mai au porumb ascuns. Rumânii se aşteptau la asta. Au ascuns în aşa fel ce-au avut de ascuns, încât nemţii n-au descoperit un singur bob. Totuşi rumânii, vecinii mai ales, fac rost de o bucată de pâine, de un boţ de brânză, de un codru de mămăligă. Intră în curtea cârciumarului, pătrund în casă, îl caută prin odăile goale peMitică. Îl găsesc.

— Uite, Mitică, neică, adusei o bucată de pâine…

Mitică rămâne întins, nemişcat. Abia catadicseşte să

răspundă:

— Nu-mi trebuie, nene Panaite, nu primesc pomană…

— O să mori, Mitică…

— Asta şi vreau…

— Nu-i păcat de tine?

— Nu-i păcat. Dacă a murit taica, vreau să mor şi eu. Nu vreau să fiu văzut muncind. Am fost băiat de cârciumar, nu înţelegi? Cum o să mă întorc la muncă?Să slugăresc pe la unul sau pe la altul? Să mă bată în câmp ploaia şi vântul?

Nu! Aştept să mor…

— Aşteaptă, Mitică, o să mori.

Intră şi-l caută şi-l găseşte o femeie.

— Uite, măi Mitică, ţi-am adus, maică, o sticlă de lapte şi trei ouă. Ţi-am adus, măiculiţă, o felie de mămăligă.

Mănâncă, maică…

Nevasta lui Ţânţu, văduva celui mai sărac om din sat, i-a adus mâncare lui Mitică Ocî.

— Mulţumesc, dadă, nu mănânc. Vreau să mor…

— Mori, Mitică…

Glasul i s-a stins. Ochii i s-au întunecat, i-au căzut fălcile.

Oamenii vin, se strâng la fereastra scoasă din zid, se uită la 460

Mitică, îl privesc lung, dau din umeri. Aproape că nu e om în sat care să nu-i fi adus ceva de mâncare.Unii au aruncat mămăliga sau pâinea pe paie, lângă Mitică – poate s-o răzgândi când l-o răzbi foamea şi o mânca…

Nu s-a răzgândit. Acum, abia mai poate vorbi. Glăsuie ca din fundul unei gropi, cu o voce subţire, stinsă…

— Tot nu vrei să mănânci, Mitică?

— Tot nu vreau…

— O să mori, Mitică…

— O să mor…

Închide ochii. Nu mai vrea să stea de vorbă cu nimeni.Sunt trei săptămâni de când băiatul cârciumarului n-a pus pe limbă decât apă. Iarna s-a lăsat grea de tot.

Gerul e aspru. Vântul fluieră prin casa fără uşi, fără

geamuri.Fluieră vântul.

Într-o dimineaţă, l-au găsit pe Mitică mort. I s-a împlinit dorinţa. Să-i fie de bine!…

— Ce facem cu Mitică, domnule notar?

— Cu nepotu-meu?

Mitică era nepotul notarului.

— Ce să facem? o să-l îngropăm…

Au găsit în podul cârciumii câteva scânduri prăfuite.Dacă Mitică le-ar fi ştiut, le-ar fi vândut. I-au făcut un sicriu şi l-au îngropat.

Fără niciun alai l-au îngropat.

Timpul trece. Acum timpul trece greu, totuşi trece.Din nou a nins. Zăpada e înaltă.

Nemţii au dibuit magaziile şi hambarele boierului de la Saiele, pline cu bucate până la streaşină. Rudolf Burger a dat ordin:

— Trei sute de care să meargă mâine dimineaţă să aducă

grâul la gară!

Notarul întocmeşte lista. Dezertorii de pe front sunt scutiţi. Sunt scutiţi şi bogătanii satului care au plătit 461

bacşişuri ca să nu fie mobilizaţi.

La corvoadă merg femeile celor care se bat pe undeva, prin Moldova, cu nemţii.

Trei sute de femei, mai tinere, mai vârstnice, lângă boii lor, tremură în zăpadă, pe linia mare a satului.

Notarul controlează cine a venit. Controlul e gata, convoiul, care pare nesfârşit, porneşte.

Urcă dealul convoiul spre conacul Saielelor, boii trag carul prin nămeţi. Desfundă zăpada femeile. Se împiedică şi cad.

Se ridică. Plâng muiereşte, înjură ca bărbaţii.

Gerul e aspru. Mâinile şi buzele plesnesc. Vântul taie ca briciul pielea obrazului, picioarele înfăşurate în cârpe.

Înainte! Înainte!…