Tiţă Uie pleacă şi el spre gară, desculţ, dezbrăcat aproape, cu o pălărie spartă-n fund pe cap. Se duce să
lupte pentru întregirea hotarelor ţării, pentru lărgirea lor.Căci aşa scriu ziarele care au venit în sat. Aşa le spune oamenilor, care se duc să se întâlnească cu moartea, notarul cu chip galben, Gică Stănescu.
— Plecaţi la război, băieţi. Sunteţi fericiţi. O să vă
umpleţi de glorie. Când s-o termina războiul, ţara o să fie 445
mai mare, mai bogată…
— Şi ce-o să avem noi din asta?
— Cum ce-o să aveţi? Ce fel de întrebare e asta, TiţăUie?
— O întrebare ca toate întrebările. O întrebare la care dumneata n-o să răspunzi.
— N-o s-avem nimic, nimic. Numai suferinţă. Şi pe urmă, moartea.
Bogat e izvorul oamenilor! Mereu se adună aici şi pornesc mai departe. În locul celor ce pleacă se iscă alţii, ca din pământ.
Printre bărbaţii care pleacă la război îl văd şi pe văru-meu Iancu. S-a maturizat. Obrazul, ars de soare, bătut de vânt, i s-a înnegrit. Făptura i-a rămas tot firavă.
— Pleci şi tu, nene Iancule?
— Plec!…
— Parcă spuneai că eşti scutit de armată…
— Eram. S-a răzgândit stăpânirea. Mi-au copt-o ăştia din sat. Le stăteam ca un pai în ochi autorităţilor. Războiul o să
fie lung şi greu, Darie. Mulţi oameni or să moară în războiul ăsta. Bine că n-ai împlinit vârsta…Altfel…
Altfel mă urcam alături de ceilalţi în vagoane şi plecam…
Mulţi oameni or să moară în războiul ăsta… Pe el se scotea din socoteli văru-meu Iancu… Vorbea despre moartea altora… A murit peste o săptămână, abia ajuns pe linia frontului…
Într-o zi, gara rămâne pustie. În sat nu mai sunt decât puţini bărbaţi. Mai mult femei, bătrâni, copilandri. Şi băieţii cârciumarului Buciuc. Şi Miluţă, feciorul moraruluiGună
Isopescu – studentul Miluţă Isopescu – dispensat medical.
Peste sat au rămas vătafi notarul şi primarul. A rămas vătaf popa. A rămas vătaf perceptorul. În timp de război, mai ales, e nevoie ca birurile să fie plătite.
Aud mereu: războiul se face cu bani.
446
Cu ai cui bani? Cu banii oamenilor. Au să plătească
perceptorilor femeile…
Războiul e departe. Auzim spre Dunăre bubuituri de tun.
Ghiulele au căzut în mijlocul oraşului. S-au aprins case.
Orăşenii înspăimântaţi şi-au părăsit locuinţele, au năvălit în sate.
Au năvălit şi la noi. Aproape nu e casă în care să nu se găsească o familie de târgoveţi. Dimineaţa, se adună
pâlcuri în faţa primăriei, încep să se vaiete. Le lipseşte franzela!… Dorm pe rogojini. Îi pişcă puricii. Fiecare orăşean înjură ţăranul în casa căruia s-a adăpostit şi înjură pe toţi ţăranii din ţara asta şi din lume, care n-au ştiut să-şi clădească locuinţe confortabile… Cucoanele roagă muierile să le spele albiturile. Şi, uite drăcie, muierile, desculţe, dezbrăcate, nu vor să-şi vâre mâinile în albii cu boarfe străine, chiar dacă boarfele acelea sunt, cum se aude, de mătase. Asta înfurie la culme cuconetul adăpostit în sat.
— Auzi, dragă, neobrăzare! I-am spus Ilincăi, ţăranca la care stau, să-mi spele albiturile. Ştii ce mi-a răspuns?
„Spală-ţi-le singură, cucoană, că nu ţi-o cădea mâinile dacă le-oi băga şi dumneata o dată în albie.”
— Le-a zăpăcit războiul, că altfel…
De pe front vin cărţi poştale scrise în grabă, pe genunchi.
Vecinii mi le aduc să le desluşesc.
Le citesc. Au toate acelaşi cuprins: „Aveţi grijă de boi. Să
nu pierdeţi boii. Noi înaintăm.”
La început au venit ştiri de acest soi. Au sosit apoi altfel de veşti: „Ne retragem*.
Armatele au fost împinse prin trecători în Ardeal. Au înfrânt soldaţii duşmani, i-au alungat. Apoi au fost aduse de pe alte fronturi trupe germane cu mitraliere, cu tunuri, cu avioane. S-a întors repede soarta războiului. Cu pieptul gol, oricât ai fi de dârz în luptă, cazi. Sumedenie de soldaţi 447
au căzut. Sosesc la primărie veşti că s-au prăpădit cutare, şi cutare, şi cutare. Muierile îmbracă doliu, prind un petic de chimbrică neagră pe zidul casei, la vedere. Ar plânge deasupra unui mormânt, dar mormântul e departe, tare departe şi neştiut. În cimitir popa îngroapă sicrie fără
trupuri, numai cu straie de-ale mortului –poştali sau opinci aşezate acolo unde ar veni picioarele, izmene, cămăşi, căciuli… Pe mormânt se ridică, măruntă, crucea nouă.
— Am şi eu unde mă duce cu ciobul de tămâie aprins sărbătoarea. Am unde jeli.
Duminica dimineaţă, înainte de răsăritul soarelui, se duc văduvele la cimitir, cu ciobul în mână, cu tămâia în sân.
Îngenunche lângă morţii lor, aprind tămâie, fumegă tămâia, jelesc femeile după cei duşi pe lumea cealaltă.Satul întreg miroase a tămâie. Adie vântul, risipeşte tămâia, usucă
lacrimile…
— De ce ne bat nemţii?
— N-avem arme…
— Au început a sosi prin sate betegii – orbi, ciungi, şchiopi…
— Lui Pătăică i-a tăiat o schijă picioarele. A murit în spital…
— Guţă Roşu a rămas fără mâini. Se ruga de soldaţi să-l împuşte, să nu se mai chinuie. Mult s-a chinuit, până i s-a scurs tot sângele.
