— Dar şopârlele, nene?
— Şi şopârlele, şi guşterii, şi broaştele…
Pun mâna pe piciorul drept. E cald. Pun mâna pe piciorul stâng, pe piciorul bolnav. E rece. Rece ca un şarpe…
A nechezat un cal prin apropiere. Îi văd şi făptura înaltă, zveltă. A ridicat capul sus calul, ca şi cum ar vrea să soarbă
văzduhul mohorât al nopţii. Nechează lung, tremurat.
344
— Care eşti, măi?
— Eu, nene Târâş…
Lângă cal, tolănit în iarbă, picotă de somn pândarul.
— Ce cauţi noaptea pe câmp, măi?
— Mă doare capul. Ieşii să mă mişc puţin…
Târâş scapără. Aprinde o ţigară. Vârful ţigării lui: un punct roşu, de foc, în întuneric.
— Mişcă-te, neică, mişcă-te cât ţi-e poftă…
Mă întorc şi mă aşez lângă linia ferată. Nenea Sandu, nebunul, s-a trezit. Umblă prin aria lui, bodogăne vorbe neînţelese, se ceartă cu şeitanul.
Cum o să trăiesc? De ce să trăiesc? Greu poate vieţui aici un om sănătos, darmite un beteag!… Fluieră pe tăietură, departe, un tren. E trenul care aleargă spre Dunăre la douăsprezece noaptea. Îl aud venind, zuruind în goană, devale, cu luminile aprinse. Dacă m-aş întinde pe şini, gândesc, trenul m-ar tăia, bucăţi m-ar face. Până spre ziuă
n-ar băga de seamă nimeni. S-ar sfârşi odată cu toate.
M-a întâlnit ieri fata cea mică, buboasa lui Iordache Diman. S-a uitat lung la mine. M-a întrebat:
— De ce şchioapeţi? Nu te-ai făcut bine?
— Nu, i-am răspuns.
— Nici n-o să te faci. Taica spunea c-o să te ceară să intri la noi, cioban la oi. Pe mâncare. Poate o să se îndure să-ţi dea şi nişte ţoale de-ale lui frate-meu…
Da. Dacă m-aş întinde pe şini, peste câteva clipe n-aş
mai şti nimic, n-aş mai fi. Am văzut odată o femeie tăiată
de tren – una din Stănicuţ. Era o muiere tânără, uscăţivă, osoasă. O gonise bărbatul de acasă. N-o mai plăcea.
Îndrăgise pe alta. O certase, o bătuse, să plece. S-a dus la gârlă şi s-a spălat între sălcii. S-a primenit. Apoi a venit şi şi-a făcut de lucru pe poteca de lângă linia ferată. Când s-a apropiat trenul, s-a aruncat înaintea lui. A fluierat 345
locomotiva. S-a oprit… După ce trecuse trenul, cât era de lung, peste ea, s-a oprit. Au cules-o oamenii într-un coş de nuiele…
— Unde eşti, Darie?
— Aici, mamă.
— Vino de te culcă.
— Vin, mamă…
Trece vâjâind pe lângă mine trenul de douăsprezece noaptea.
— De ce tremuri?
— Am îngheţat, mamă…
— Dacă stai noaptea afară, aproape dezbrăcat…
În joaca noastră, intrau mai înainte şi fetele. Intră şi acum fete în joaca băieţilor de seama mea. Stau deoparte.Chiar dacă unii tac şi nu-mi spun nimic, eu citesc în privirile lor batjocura. Nu vă miraţi. La sate, schilozii n-au niciun preţ.
Am înţeles curând de tot asta.
Am început a rămâne din ce în ce mai mult singur. Nu e plăcut să vezi cârduri de copii care apucă drumul crângului după brânduşe şi tu să stai căţărat pe uluci, să te uiţi după
ei, să nu poţi deschide poarta să alergi, să-i ajungi din urmă, să faci şi tu parte din cârd. Nu e plăcut să vezi cum fraţii şi surorile tale te privesc cu milă şi, de cele mai multe ori, cu un fel de scârbă.
Îmi spuneau Dinţosul. Asta îmi dădea un fel de mândrie.
Acum îmi spun Şichiopul. Asta arată un adevăr care n-ar trebui să mă supere. Totuşi mă supără, mă mâhneşte, mă
împinge să cad uneori în tristeţe, să mă feresc de oameni.
