Venea, vindea, risipea, pleca. A început gâlceava cu soră-mea să vândă ogoarele ei, bătaia…

Acum se îndeletniceşte cu samsarlâcurile pe lângă grecii care negustoresc grâu, porumb, rapiţă. Acum are copiii soră-mea Evanghelina aciuiaţi pe la noi. Vin dimineaţa, pleacă seara, aciră la masă.

Şanteza are nasul lat, zdrobit cândva de un pumn puternic. Îi luceşte faţa de făiniţă, de unsori.

Mă bag într-un grup de oameni care fierb: la miezul nopţii o să se sune mobilizarea, intrăm în război… De laNicopole o să fie bombardat oraşul. Unii spun că n-au bulgarii tunuri cu bătaie atât de lungă. O tulesc din bâlci, din oraş…

O vedenie a vorbit de moarte.

— Dar logofeţii boiereşti de ce nu merg la război cu noi, notarule? întreabă Zgămâie.

— Cum o să plece logofeţii? Cine să îngrijească via, moşia, inventarul agricol?

— Dar băieţii negustorilor şi ai bogaţilor de ce rămân acasă?

— Apăi aceştia, măi Pălică, sunt mobilizaţi pe loc, că ştiu carte. Trebuie să ţină socotelile pe la prefectură, pe la regimente, că socotelile trebuie să fie şi ele ţinute de cineva.

— Bine ne-a spus nouă fierarul tânăr. Războiul îl duc săracii, pentru ca cei bogaţi să se îmbogăţească şi mai mult.

443

— Prostii! Numai cu prostii v-a împuiat fierarul capul. De acum înainte n-o să mai aibă cum s-o facă.Pleacă şi el la război.

În urma lui Tiţă Uie, păşeşte dada Floarea, nevastă-sa, şi după ea fetiţele, Dobra şi Dumitra. Ulcelele mamei, ulcele, au crescut. Au amândouă ochi albaştri – într-o zi albastră de vară s-au născut în câmp – şi codiţele împletite, galbene ca spicul griului. Acasă, în bătătura luiTiţă Uie au mai rămas trei ulcele, ceva mai micuţe. Mai poartă dada Floarea încă

una în pântec. Are obrazul galben-pământiu dada Floarea, şi pântecul mare, umflat.

— Să-mi scrii, Tiţă, dragule…

— Am să-ţi scriu, Floare.

— Să te întorci, Tiţă, dragule. Pentru copii, pentru fetiţe să

te întorci.

— Am să mă întorc, Floare. Pentru fetiţe şi pentru tine. Şi, pentru altceva…

Se duc spre gară, unde aşteaptă trenurile cu vagoane goale. Înaintea lor, în urma lor, se mai duc şi alţii…

Văru-meu Dumitru Pălică se duce într-o ceată cu Ovedenie, cu Picică, cu Lişcu Stângaciu, cu Ududui.

Nevestele, copiii, droaie după ei.

— Suntem toţi într-un regiment, fraţilor, să ne ţinem bine.

O să avem de lucru la întoarcere.

— Dacă ne-om mai întoarce.

— Câţiva tot o să ne întoarcem.

Fiecare gândeşte aşa: acum o să fie greu.

Ziua e înaltă, albastră, uscată, parcă ar fi o zi de cenuşă.

Vin trenuri goale, pleacă pline.

Şi trece o zi, trec două, trec trei. Gara e o mare de capete.

Dorm ai casei. Mă culc mai deoparte, în bătătură, sub duzi. Aştept miezul nopţii…

Parcă ar fi acum trei ani…

Dintr-o dată, tăcerea e sfâşiată de dangătul clopotelor. Bat 444

ca înnebunite clopotele bisericii. Veteranul Diş sună

goarna în noapte…

Satul se trezeşte. Femeile răsar în prispă, prind să

jelească.

— Aoleu, Ioane, Ioane, iar pleci!

Tata s-a dus la primărie. S-a întors.

— O să avem război, ne spune.

Cine pleacă din casa noastră? Nu pleacă nimeni. Tata e prea bătrân. Frate-meu Ion e prea tânăr… Au să plece cumnaţii, nepoţii, rubedenii peste rubedenii.

La toate ferestrele ard lumini. În toate bătăturile, plâns.

A trecut noaptea. Fără furtună, fără ploaie. Ziua s-a ridicat înaltă, albastră.

În gară au năvălit trenuri cu vagoane de marfă goale.

Văd, cu ochii mai larg deschişi decât cu trei ani în urmă, pâlcuri de oameni ostenind de departe. Jandarmii, cu arma la număr, îi duc din urmă. Ochii oamenilor sticlesc, chipurile sunt pământii. Mărunte, îndesate, pe lângă

bărbaţi, cu traista de mâncare pe umăr. Printre picioarele lor, copiii. Mamele nici nu-i bagă în seamă. Privirile muierilor nu cuprind decât pe cei ce pleacă.

— Ai să te întorci, Codine…

— Ai să te întorci, Ştefane…

Bărbaţii tac, parcă le-a încleştat cineva gurile. Vorbeşte unul:

— Acum o să fie greu.