— Nu cred că am să mă duc. Am recrutat anul trecut şi nu m-au luat la militărie. M-au găsit debil. Nici anul ăsta şi nici la anul n-am să fiu mai sănătos decât am fost anul trecut.

— Eşti bolnav?

— Nu. Nu sunt bolnav, dar nu sunt chiar atât de sănătos încât să merg la război, să duc puşca pe umăr şi să dorm nopţi de-a rândul pe pământ, în noroi…

Era târziu de tot când m-a lăsat la uşa tăbăcăriei.

— Plec mâine la Omida. O să ne mai vedem.

Mi-a atins mâinile umflate. A plecat. S-a pierdut în umbra zidurilor. Am stat la uşă şi i-am ascultat paşii cum se depărtează. I-am ascultat paşii până nu s-au mai auzit.

M-am strecurat înăuntru în vârful picioarelor. Găliganii adormiseră. Sforăiau. M-am vârât în aşternut.

399

Aşa cum îmi spusese în seara aceea în care îl văzusem pentru întâia oară, văru-meu Iancu Brătescu s-a dus laOmida şi s-a statornicit acolo. A găsit o casă goală la marginea satului, pe gurgui, în locul unde şoseaua coteşte spre Stănicuţ. Casa avea arie largă şi lungă, cu pământ roşu, nisipos, povârnit pe malul cu zăvoi al gârlei. Dacă ieşea seara pe prispă, vântul adia dinspre gârlă, îi aducea, odată cu ţânţarii, aerul lânced al bălţii verzui, mirosul amar al frunzelor de salcie. Sub coasta casei, de seara până-n zori, orăcăiau broaştele, cu botul verde îndreptat spre lună.

Reparase casa, o spoise, o împodobise cu flori pe lângă uşă

şi pe lângă ferestre, dresese gardul spre uliţă şi într-un şopron vechi îşi instalase fierăria.

Ieşea seara în sat şi vorbea cu oamenii. Cu blândeţe vorbea cu oamenii, care se minunau de câte auzeau, de cum le deschidea fierarul tânăr capul. Tiţă Uie se alipise de văru-meu Iancu Brătescu ca de un frate. Se mai alipiseră şi alţii de văru-meu. Mama îl mânca din ochi de drag ce-i era. N-au întârziat rumânii să-i aducă fiarele plugului la ascuţit, să-i aducă uneltele lor de fier la reparat. Luase unul mic de şapte ani, un băiat al lui Ţânţu, al lui nenea Ivan Ţânţu, pe care, în sfârşit, racilele cu care rămăsese din 1907, când fusese bătut pe şanţul şoselei, îl doborâseră.Ţânţu cel mic trăgea de lanţul foalelor. Dacă foalele nu suflă în cărbuni, cărbunii nu ard.

Cât e ziua de mare, văru-meu Iancu, care avea mâinile lungi şi subţiri şi degetele aproape străvezii, dar tot numai muşchi şi vine, mânuia ciocanul.

Puţină vreme a rămas singur văru-meu. A început a-şi căuta nevastă. A găsit în Stănicuţ, satul vecin.

Nevasta vărului meu Iancu Brătesc fierarul e o femeie voinică – două femei la un loc –, tare, sănătoasă ca piatra.

Siţa o cheamă. Îi spun cum îi spun ceilalţi fraţi ai mei, îi spun cum îi spun surorile mele – dada Siţa.

400

S-a bucurat când s-a măritat cu fierarul.

— Iancu, spunea ea femeilor când ieşea seara în uliţă la vorbă, nu mă scoate la muncă. Mă iubeşte şi mă alintă.N-am altă grijă decât să-l spăl şi să-i gătesc mâncare. O să

mai am în curând altă grijă: să-i nasc copii. Vrea negreşit să-i nasc o droaie de copii. Dar ce crede el? Şi-a găsit proasta? Un singur copil am să-i nasc, pe urmă…

Îşi arată dinţii albi, tăioşi ca dinţii sălbăticiunilor.

— Vreau să trăiesc, nu să mă omor crescând plozi…

Înainte de a se însura, văru-meu Iancu, dacă avea puţin timp, desena. Îşi cumpărase de la oraş cartoane şi vopsele, şi pensule, şi creioane negre şi colorate, şi desena.Şi-a pictat casa lui şi casele vecinilor. Şi-a pictat făurăria. L-a pictat şi pe băiatul lui Ivan Ţânţu trăgând foalele – jarul cu aripi roşii, de foc, nicovala. A încercat s-o picteze şi pe dada Siţa. A sărit cu gura pe el:

— Ce, ţi-ai ieşit din minţi? Altă treabă n-ai? Dacă ştiam că nu eşti un om în toate minţile, nu mă măritam cu tine.

De unde eram eu să bănui! După ce sfârşeşte munca, mănâncă omul, se culcă şi doarme – ori iese în uliţă să mai vorbească cu vecinii. Tu te închizi în casă cu ochii pe cărţi.

O să-ţi pierzi minţile. Ce dracu oi fi citind în cărţile astea?

Nu pricep! Citeşti şi te aduci de spinare!… Văd că mai ai şi altă meteahnă – umbli cu vopsele, strici cartoane. La ce-ţi trebuie astea? Vrei să-ţi vezi casa? Ieşi, omule, în bătătură

şi uită-te la ea până ameţeşti… Vrei să vezi balta şi sălciile de lângă baltă? Aşează-te colo, pe coastă, şi priveşte până

te-i sătura! Şi pe păduchiosul ăsta de plod al lui Ţânţu, nu e destul că te zgâieşti toată ziua la el în şopron când suflă

foalele, l-ai zugrăvit pe carton! Ce-oi fi găsit la el?…

Muierile din vecini se uită la cartoanele pictate de văru-meu Iancu – se uită mai ales la cartonul pe care e zugrăvit Ţinţu cel mic, lângă foale, cu obrazul pătat de cenuşă.

— Parcă e viu! Şi focul! Dacă pui mâna, te frigi…

401

O ceartă pe Siţa vecinele:

— Îţi baţi joc de noroc, Siţo. Om ca al tău, mai rar…Are dar de sus…

— Ce-am eu din darul lui! Ce câştigă el, dacă spoieşte cartoane? Aş înţelege, dacă le-ar vinde şi mi-ar cumpăra pălărie!…

Văru-meu glumeşte:

— Asta-ţi lipsea! Pălăria. Eu te-am luat tocmai pentru că

nu porţi pălărie, nu eşti fată de oraş…

— Vreau să fiu ca o fată de la oraş, cucoană, cu pălărie…

— O să fii…

— Când? Mereu îmi spui: o să fii, o să fii…

De cinci ori pe săptămână mâncăm mămăligă cu zeamă de fasole ori de linte. Joia şi duminica, pâine şi varză cu carne ori tocană.

— La mine trăiţi cu bimpaşa, se lăuda jupân Moţatu, nu puteţi să vă plângeţi că nu vă port de grijă. Patul e pat, masa e masă, acum iarna aveţi căldurică…

Umblu cu picioarele înfăşurate în cârpe. Când ies să mă

plimb, încalţ opincile pe care le-am luat de acasă, în traistă.

Tot colindând duminica după-masă în târg, am intrat într-o zi în vorbă cu un băiat înalt, negricios:

— Eşti de la ţară?

— Nu. De la Paris…

A izbucnit în râs. Am râs şi eu.