Casa noastră e învelită cu şindrilă. M-am urcat pe casă
şi am scos un cui. Am pus tăbliţa pe marginea patului şi, în genunchi, am început să însemn literele, cum le văzusem.Am învăţat a le cunoaşte repede. Şi socotelile am învăţat a le face.
Abecedar şi tăbliţă mi-am cumpărat abia după
sărbătorile Crăciunului. Umblasem cu sorcova şi-mi adunasem ceva bani. Niciodată, cât am învăţat la şcoala primară, nu mi-am cumpărat cărţi decât după sărbătorile de iarnă.
Ce mare mi se pare şcoala! Are patru pereţi înalţi. În stânga, lângă uşă, o tablă pătrată şi neagră, sprijinită pe trei picioare. În dreapta, un piedestal de scânduri şi pe piedestal catedra şi scaunul învăţătorului. Pe catedră, catalogul, o călimară, condeiul dascălului…
Trei ferestre are şcoala. Trei ferestre uriaşe faţă de ferestrele caselor în care vieţuiesc oamenii. Pe pereţi, hărţi cu toate ţările lumii, hărţi cu toate apele, cu toate mările pământului.
Mai e ceva pe catedră: un glob. Oceanele şi mările sunt însemnate pe suprafaţa globului cu albastru, cu un albastru care seamănă cu albastrul cerului. Câmpurile –
cu galben, munţii – cu dungi negre.
Toate lucrurile astea, atât de noi pentru mine, atât de minunate, mi le lămureşte un băiat din cătun care e-n clasa a patra, Baboi Elefterie. E înalt, înalt ca un plop, subţire şi tare galben la faţă. Tuşeşte. După ce tuşeşte, scuipă în batistă. Copiii râd de el:
— Uitaţi-vă la Lefterie! Scuipă în batistă, ca să nu spurce pământul!… Scuipă, mă, jos, că e destul de spurcat pământul şi fără scuipatul tău…
— Pământul nu e spurcat… Numai unii oameni sunt spurcaţi, răspunde Lefterie.
319
— Oliolio! Tică! Parc-ar vorbi din carte ofticosul luiBaboi.
— Nu mai citi, mă, că te duci pe urmele lui taică-tău…
— Lasă-l, bă, să citească. Poate nu moare. Sunt ofticoşi care o duc până la bătrâneţe. Trag să moară şi nu mor. Să
citească! Poate se face secretar ori telefonist la primărie.Lefterie nu e ca noi, zdravăn…
— Uite, tu, Tutanule, o să fii unul din cei ce spurcă
pământul cu umbra.
— Eu, mă? Eu?
Umflat în pene ca un curcan, Tutanul se apropie deBaboi.
— Măi, Lefterie, mi-e milă de tine, măi, mi-e teamă că, dacă-ţi dau o palmă, mori şi-ţi mănânc coliva. Dac-o avea ţaţa Rozica în casă grâu de-o colivă.
— N-are!…
— Umblăm cu desaga prin sat, după pomană, nu te lăsăm noi fără colivă, dacă mori.
Tatăl lui Baboi a murit mai de mult. Şi-a ieşit din minţi, l-au dus la oraş la spital, a murit acolo. Muncea la câmp pe locurile lui şi pe moşia Pienarului. Îşi luase nevastă de la oraş, care croia şi cosea muierilor din sat fuste, bluze, rochii.
Tatăl lui Baboi, Elefterie, avea un raft de cărţi. Citea mereu, mai ales iarna, când zăpezile erau înalte şi treburile puţine.
Când a înnebunit, popa Tomiţă Bulbuc a dat sfoară în sat:
— Baboi şi-a pierdut minţile din pricina cititului. Cine citeşte mult, taică – spunea popa oamenilor – înnebuneşte.
Cartea nu e bună, strică mintea omului. Eu nu citescdecât la biserică, taică.
— Lasă, că nici acolo nu te omori cu cititul, părinte!i-a spus al lui Ududui.
— Asta e adevărat, taică. Mai sar, pe ici, pe colo, câte-o pagină, două, că prea e lungă slujba. A dracului de lungă e slujba bisericească…
Lefterie a crescut cu ochii pe cărţile rămase de la taică-său.
— Dacă aş avea bani, Darie, i-aş da toţi pe cărţi. N-o să mă
320
satur niciodată de citit…
Mă strecor câteodată înaintea celorlalţi în şcoală. Mă
apropii de catedră, învârtesc globul. Îl privesc încet şi cuprind toate marginile pământurilor şi apelor cu ochii. Mi se pare că nu bietul glob de carton se învârteşte în faţa mea, sub degetele mele, ci că eu însumi călătoresc de-a lungul şi de-a latul lumii. Călătoria aceasta prin ţara uriaşă deasupra căreia scrie cu litere mari „China”: o fac într-o căruţă de ţară la care sunt înhămaţi doi cai mărunţi, cu picioarele groase, cu copitele butucănoase, care ţin la drum.
Mi-a vorbit Baboi despre ţara asta. Oamenii poartă
pălării ciudate, ţuguiate, şi haine largi, au ochii încrucişaţi…Călătoresc pe drumurile lor. Trec prin satele şi prin oraşele lor. Văd munca şi viaţa lor şi le ascult glasul, şi încep a le înţelege graiul…
Partea aceasta de sub cercul polar, însemnată cu alb, ştiu că este o pustietate de gheaţă, dar o pustietate în care trăiesc totuşi oameni înfăşuraţi în cojoace, oameni mărunţi, oameni care dorm în corturi şi care se hrănesc cu peşte.Prin ţara lor călătoresc alunecând cu sania, şi la sanie e înhămat un cerb cu picioare subţiri şi cu coarne rămuroase, cu coarne care parcă ar purta în vârful lor cerul… Munţii îi trec pe poteci întortocheate… Mările le trec cu barca…Oceanele le străbat ascuns în fundul unui vapor… îmi pare rău că nu văd apele fără hotare.
— Ce faci aici, Darie?
