De ce? Ţi-ar prinde bine dacă te-ai duce din când în când pe la ei, duminica. Ai mai mânca o ciorbă caldă.

Iarăşi am început să râd.

— Vorbeşti, nene Iancule, de parcă nu l-ai cunoaşte pe unchiu-meu Tone.

— Drept să-ţi spun, prea bine nu-l cunosc, dacă i-am vorbit de două-trei ori în toată viaţa mea.

Viaţa lui!… Avea douăzeci şi unu, douăzeci şi doi de ani şi vorbea de toată viaţa lui! Scurtă avea să-i fie viaţa vărului meu Iancu Brătescu. Scurtă de tot…

— Am învăţat meserie la Bucureşti. Sunt mecanic. Pe limba noastră de la ţară, fierar. Cum am auzit că eşti aici, am venit să te văd, să te cunosc. Ştii! Părinţii mei au murit, de piept. Am dus-o şi eu destul de greu, la şcoala de meserii, dar am biruit. Am crezut în viaţă, într-o viaţă mai bună, şi am biruit boala. Nu m-am lăsat doborât.Acum însă, m-a sfătuit doctorul să nu mai rămân la oraş, să

schimb aerul, să mă mut la ţară. Îmi trebuie aer. O să plec mâine dimineaţă la Omida. Poate găsesc acolo, mai pe deal, să închiriez o casă şi să deschid un atelier, o fierărie.

— Ai să stai singur?

— La început am să stau singur. Apoi, o să mă

însor.Vreau să am nevastă sănătoasă. Cu o fată de la ţară

o să mă însor. Să-mi nască copii pietroşi, sănătoşi. Vreau să trăiesc în mijlocul ţăranilor dintre care a plecat tata. Să

lucrez pentru ei, şi să le spun câte ceva din ce-am învăţat, din ce-am văzut, din ce-am aflat, din ce-am citit.

Se luminează şi mai mult ochii vărului meu.

În cârciumă au intrat doi lăutari jerpeliţi, zgribuliţi.Unul 397

ţine subsuoară o diblă, altul o cobză. Îşi freacă mâinile să şi le încălzească, încep să scârţâie un cântec. Văru-meu le face semn.

— Nu-i nevoie să ne cântaţi…

Scoate şi le întinde zece bani.

— Poftim!

— Sărutăm mâna, boierule, mânca-ţi-aş…

Duc banii cârciumarului. Aruncă pe gât lăutarii câte un ţoi de spirt…

— A venit iarna şi nu mai vrea să plece, spune unul din ei.

M-a pătruns frigul. Mi-au îngheţat cioancili…

— N-ai vrea să ne mişcăm totuşi, nene Iancule?

— Să ne mişcăm.

Pornim pe uliţe.

— La Bucureşti am învăţat multe lucruri. Am învăţat şi altceva decât fierăria. Apoi am urmat seara o şcoală.Ştiu să

desenez, să pictez. Dacă o să am timp, la ţară, o să mă ocup şi cu pictura. Am să pictez peisaje, am să pictez uliţele satului şi gârla de care mi-aduc aminte şi arborii, am să

pictez oameni.

Merg tăcut pe lângă el şi-l ascult. Îi sorb cuvintele. Mă

întreabă:

— Tu ai citit ceva?

— Am citit. Acum n-am timp să-mi trag sufletul. De când am venit la oraş n-am văzut măcar o carte.

— Asta e rău. Cărţile luminează capul şi cugetul omului.

Să-ţi cauţi timp şi cărţi, să citeşti.

— E uşor de spus.

— Nimic nu e uşor. Tu să te străduieşti să citeşti. Ai de gând să rămâi mai departe la tăbăcărie?

— Nu, am să mă mut la alt stăpân. Poate chiar săptămâna asta. Vreau să-mi adun ceva bani, să mă duc la toamnă, la şcoală, la Turnu.

— Dacă nu începe la toamnă războiul…

398

— Războiul?

— Da, războiul. De doi ani oamenii s-au încăierat între ei şi se sfâşie ca fiarele. Puţine ţări au rămas care n-au intrat în război. Printre astea se află şi ţara noastră.Dar n-o să

putem rămâne mult timp deoparte. Caută unii să ne împingă să intrăm în război împotriva aliaţilor, alţii caută

să ne împingă în război împotriva nemţilor.

— Şi noi trebuie să intrăm în război, numai pentru că

vor alţii?

— Noi doi nu.

Râde văru-meu Iancu.

— Dar oamenii din oraşul ăsta şi din toate oraşele, şi din toate satele ţării, vor ei să plece la război?

— Nu. Cea mai mare parte dintre ei nu vor să plece la război. Războiul îl doresc mai ales cei care nu merg pe front, oamenii care conduc ţara şi cei care-i sprijină.Pentru aceştia războiul aduce câştiguri mari.

— Dacă o să fie război, o să te duci şi dumneata!…