Copiam lecţia pe caiete, după cum ne îndemna.
Ieşeam afară, ne jucam, intram în clasă, dascălul rămânea ore întregi cu ochii pe jurnal. Cine voia să înveţe învăţa. Cine nu voia să înveţe n-avea de dat nimănui socoteală. Ştiai ori nu ştiai, în catalog ţi se însemna aceeaşi notă: 5…
Ne-am pomenit la sfârşitul anului că am trecut toţi clasa, cei care ştiam să scriem şi cei care uitasem să scriem, să
citim, să socotim.
Am aflat curând că învăţătorul Iliescu studiase… o clasă de 312
liceu. Treceam prin apropierea catedrei: ne lovea în nas duhoarea care izvora din trupul şi din hainele lui. Băieţii spuneau:
— Mă, ăsta nu s-a spălat de la botez, de când l-a cufundat popa, de trei ori, în cristelniţă. Miroase ca un hoit de cal.
— Nu l-a băgat popa în cristelniţă, că nu s-a lăsat.
Afăcut gălăgie. Popa s-a mulţumit să-l stropească cu agheasmă de departe…
— Parcă tu te-ai spălat, Veve… Fugi pe uliţă, când te cheamă maică-ta să te bage în albie. Râde ciob de oală
spartă…
— De ce să mă spăl? Ce? Eu sunt dascăl? Dac-aş fi dascăl m-aş spăla. Dar aşa.? Mă spăl, mă murdăresc iar…Mai bine nu dau deloc cu apă, nici pe obraz.
— Se vede…
— Parcă eu zic că nu se vede…
Îi spun tatii:
— Ne-a venit un dascăl nou.
— L-am văzut pe linia satului.
— Nu ne învaţă nimic. Mi se pare că nici nu ştie ce să
spună şi cum să se poarte în clasă. De ce ni l-or mai fi trimis?
— O fi având proptele, taică.
Ştiu că numai zidurile şubrede au proptele. Şi gardurile vechi pe care, fără proptele, le-ar trânti vântul. S-a învechit gardul. Au putrezit bulumacii. Nu poţi ridica gard nou. Îl întăreşti pe cel vechi cu proptele. Asta ştiu,. Dar oameni cu proptele! Nu ştiu cum vine asta…
— Ce sunt proptelele?
— Rude la Ierusalim, băiete…
— Mă luminaşi buştean, tată.
— Neamuri, măi, Darie, neamuri sus-puse. Dacă ai neamuri sus-puse, n-ai nevoie nici de minte, nici de 313
învăţătură.Te milogeşti niţel şi te miluie neamurile cu leafă
de la stat.
— Şi Iliescu are proptele? Are neamuri la Ierusalim?
— Are. Altfel, neisprăvit cum e, ar plesni pe drumuri de foame. I-au aruncat şi lui, acolo, un oscior să roadă…Dacă
n-ai sfinţi, oricâtă învăţătură ai fi băgat în căpăţână, nu se uită nimeni la tine. Mori cu zile. Poate nu mori. Dar bine n-o duci.
La şcoală, greu fusese începutul. Trecuse un om de la primărie, bătuse în poartă şi îi spusese tatii:
— Să-l trimiţi pe Darie la şcoală…
— Dacă o vrea să se ducă, răspunsese tata.
S-a întors spre mine.
— Cum ţi-o fi voia…
Mă încerca.
Nu mi-a spus nici să mă duc, nici să nu mă duc.
S-a deschis şcoala, m-am luat şi eu după ceilalţi…
În casa noastră învăţase carte, mai înainte, frate-meuGheorghe. Învăţase cu sete. Fusese pe atunci învăţătoare în sat o femeie bălană, venită de dincolo de munţi, de prin ţara Moţilor. Berta o chema. Avea un băiat cam de vârsta lui frate-meu Gheorghe. Băiatul învăţătoarei trăia şi învăţa la Bucureşti, la neamuri. Frate-meu Gheorghe, ager, i-a plăcut învăţătoarei. L-a tot ţinut pe lângă
ea şi i-a dat cărţi să citească. Primăvara, lipsea frate-meu cu săptămânile de la şcoală. Îl lua tata la plug. Era doar băiatul cel mai mare, singurul pe care-l putea folosi la muncă.Toamna îl lua la culesul porumbului, pe moşie la făcutul ogoarelor şi numai după căderea zăpezii, frate-meu venea la şcoală, cu geacul subsuoară, ca şi cum n-ar fi lipsit o singură zi.
