Sunt tot ca noi de palizi ucenicii de la cojocării. Ferestrele se închid toamna. Se bat cuie în pervaz. Se redeschid primăvara. Chiar deschise, ferestrele n-ar lăsa să intre aer curat înăuntru. Nu există aer curat… în faţă o casă, în spate alta! De jur împrejur case asemănătoare în care se intră pe brânci, case în care oamenii trăiesc înghesuiţi, cosind pe genunchi cojoace, şi pieptare, şi căciuli. Uliţa miroase a acru şi pe deasupra smârcurilor roiesc ţânţari. La un pas de fereastră, în fiecare curte – ca la unchiul Tone –

380

umblătoarea, şi lângă umblătoare, pompa de apă. Nu ştii ce miroase mai urât: ghereta în care intră şi ies ucenicii, calfele, patronul, ori apa pe care o bei!… Toată această

parte a oraşului miroase puternic a putreziciune. Ne-am învăţat cu mirosul acesta, care a pătruns în straiele noastre, ale tuturor, a pătruns în pielea noastră, în plămânii noştri, în întreaga noastră fiinţă. Ieşim duminica la plimbare – băieţii de prăvălie ne ocolesc.

— Ăştia put a argăseală, ne spun.

Ucenicilor de la cojocărie, le-o aruncă în nas:

— Puţiţi a piele de oaie, daţi-vă mai încolo!…

Pe uliţă se înghesuie ţăranii vinerea, când e zi de târg.Duc cojocarilor pieile luate de la noi, de la tăbăcărie.

Comandă cojoace, se tocmesc îndelung pentru fiecare para, mai abitir decât atunci când au de cumpărat de la geambaşi, ori de vândut geambaşilor, o pereche de boi… Se cos cojoace simple, numai cu găitan negru, subţire pe la mâneci, şi cu găici de sârmă la piept. Se tocmesc cojoace lungi, până la pământ, strâmte la mijloc, largi la poale, ca nişte scurteici de muiere, înflorite cu roşu, cu verde, cu albastru, în chip şi fel. Numai oamenii cu pământ şi cu avere mare pot plăti cinci lei pentru lucrul cojocarilor, să le croiască şi să le coasă şi să le împodobească cu flori un asemenea cojoc.

Lui Dobrică Tunsu i-a crescut şi mai mult pofta de avere.

— După ce o să învăţ să tăbăcesc pieile, intru ucenic în uliţa cojocarilor. Vreau să învăţ şi cojocăria. Înţelegi?La Balaci o să-mi deschid nu numai tăbăcărie. O să deschid alături şi o cojocărie. Mai rup eu o calfă, două, de aici, de la oraş. Am să câştig avere, nu glumă…

— Să câştigi! Şi pe urmă?

— Pe urmă o să mă însor. Să iau o fată cu pământ.

— Şi pe urmă?

— Cum pe urmă?

381

Face ochi mari. Nu înţelege că mai poate fi şi un „pe urmă”…

Mă prind uneori, noaptea târziu, ori în plină zi, gândindu-mă la Filofteia, pe care părinţii au dus-o la oraş laTurnu, unde au băgat-o servitoare la un judecător. Filofteia n-a vrut să meargă. După ce au tras-o de coade câteva zile, au hotărât-o. Acum Filofteia e servitoare. Nu ştiu ce va fi făcând pe acolo. Nu ştiu dacă a nimerit la stăpân bun, la stăpân rău. După câte am apucat să aflu până acum, mi se pare că

nu sunt stăpâni buni şi stăpâni răi – stăpânii sunt stăpâni şi atâta tot. Lucrezi până dai în brânci, te alegi, din senin, cu scatoalce la ceafă. Nu întrebi niciodată pentru ce eşti lovit.

Dacă întrebi, mai capeţi o scatoalcă.

Nu ştiu ce se petrece cu Filofteia. Dar de când trăiesc aci, văd ce se petrece cu servitoarea jupânului Moţatu şi cu servitoarele de pe uliţă de la alţi jupâni.

Mariţa o cheamă pe servitoarea jupânului Moţatu. E o localnică. Să tot aibă patruzeci de ani. Îl spală pe stăpân şi ne spală şi pe noi, pe toţi. Rufele, când avem, ni le spală.Ni le mai cârpeşte. În zori, pleacă la piaţă cu jupân Moţatu.

Jupânul face cumpărăturile, Mariţa poartă coşurile.Din câteva cepe, din câţiva ardei, dintr-un găvan de fasole, dintr-un vârf de lingură de untură, ori din cinci picături de untdelemn – jupânul ţine la ban şi ţine ca banii sănu fie cheltuiţi pe degeaba – ea trebuie să gătească mâncarea pentru noi toţi. Nu se ajunge mâncarea? Rămân găliganii flămânzi? Mariţa nu ştie să gătească!… Mariţa mănâncă, pe furiş, mai mult decât i se cuvine!… Mariţa e de vină

totdeauna. Mătură curtea, spală pe jos prăvălia lungă şi îngustă în care rumânii aduc pe opincile lor tot noroiul de afară.

Odaia Mariţei e alături de odaia noastră. Deasupra odăii noastre, ca un fel de pătuiag la care se poate ajunge pe o scară de lemn, odaia în care doarme jupân Moţatu. Minache 382

are pat în dosul prăvăliei. Nevasta jupânului a murit. Nu şi-a luat alta. Acum jupânul trăieşte pentru prăvălia lui, pentru câştigul pe care i-l aduce. Îi vine chef după o muiere. O cheamă pe Mariţa. N-o ţine mult. Coboară

Mariţa scara, în odaia ei, adoarme. Dimineaţa se trezeşte înaintea noastră şi cântă. Cântece de mahala cântă: Mişule, ce faci tu, Mişule?

Hai, fii cuminte, Mişule,

Nu mă ciupi!…

— Cânţi, ţaţă Mariţo?

— Dar ce? Vrei să plâng? Să fac voia duşmanilor?Mai bine cânt. Omul trebuie să cânte…

Uneori cântă cântece de pe la ţară, când e tare amărâtă, când o bruftuluieşte jupân Moţatu, când şi-aduce aminte că e singură-singurică pe lume. Spală în tindă, între pereţii coşcoviţi, într-o albie mare, veche, rufele calfelor, cântă, mai mult îngână:

Are-n lume noroc, are,

Cine moare fată mare,

Are-n lume norocel

Cine moare mititel…

Cine moare mititel – are noroc. Halal de aşa noroc! Frate-meu Alexe a murit mititel, când avea câteva săptămâni, ori câteva luni, nu mai ştiu bine, numai mama ştie bine când l-a născut pe Alexe, când a murit Alexe. A durut-o trupul când l-a născut, a durut-o inima când l-a văzut îngheţând, rămânând fără suflare, la cap cu lumânare ieftină, aprinsă.

Pe niciunul nu ne mângâie mama, nici dacă ne bolnăvim nu ne mângâie. Rămâne tristă, întunecată la faţă, poate şi din alte pricini. Dar dacă s-ar lega cineva de noi, şi ea ar şti, ar sări, n-ar mai avea pace, omor ar face – omor de om.

383

Cu furca ar veni tata, cu beldia mama, şi l-ar zdrobi pe jupân, pe Gogu Şoric, şi i-ar dăula-n bătăi pe ceilalţi, dacă ar afla că m-au stâlcit în pumni, în picioare. N-or să afle din gura mea niciodată. Cu ce s-a ales frate-meu Alexe din viaţă?

A închis ochii înainte de a-şi da seama cât e de dulce lumina soarelui, înainte de a se pricepe să gângurească măcar.

— Ţaţă Mariţo, nu e niciun noroc să mori de mic…

— Parcă eu spun că e noroc! Aşa e cântecul. L-a scornit careva scârbit, din pricina necazurilor, de viaţă. Necazurile te fac câteodată să-ţi fie silă de viaţă, să-ţi vină să ţi-o lepezi. N-o lepezi. Mai bine pe pământ decât sub pământ. Ne-o suna fiecăruia ceasul. O să tot stăm sub pământ, după moarte…

Pe neaşteptate s-a bolnăvit jupân Moţatu, l-au prins junghiurile. Zace în odaia lui, în pătuiag, întins în pat, se zvârcoleşte. Îl auzim cum se văietă, cum înjură… Nu-i e necaz că s-a bolnăvit. Îi e necaz că nu mai poate sta în prăvălie. N-are încredere în nimeni, nici în băiatul lui,Minache. Se teme să nu-l fure.

Vin ţăranii să-şi ridice marfa, urcă scările la jupân.Oblojit, înfăşurat în paltonul lui gros, pe care îl îmbracă numai când viscoleşte, jupânul îi primeşte, rezemat cu spatele de perete.

Se ceartă cu ei. Printre văitături le ia gologanii. Porunceşte lui Şoric:

— Dă-i pieile!…

De când e bolnav, de când nu mai poate coborî din odaia lui, ne facem de cap. Lucrăm mai puţin, ne odihnim mai mult. Seara – jupânul nu poate coborî să supravegheze pe nimeni – găliganii pleacă să hoinărească prin oraş. Mă îmbie şi pe mine Dobrică Tunsu:

— Am făcut o şmecherie astăzi!…

— Ce şmecherie?