De ce să mă fi gândit eu la moarte?… M-am gândit la viaţă.
La viaţa mea, la viaţa copiilor mei… E bună viaţa…
Pielea obrazului, întinsă pe oase, e galbenă, e de un galben care bate în negru…
Oamenii dau din umeri, se minunează, pleacă; ducă-se…
Se pare însă că sănătatea mamei nu-mi prieşte mie.De la un timp sunt mereu bolnăvicios… Câteodată mă doare capul. Câteodată mă dor mâinile, picioarele. Nu fac nimic şi totuşi mă simt tare obosit. A început să nu-mi mai placă
niciun fel de mâncare. Burta mi s-a umflat. Mereu mi se umflă burta, abia mă mişc.
Am fost luat în braţe de tata şi dus la doctorul Ganciu.
— Ce e, mă? Te-ai bolnăvit? Dracul te-a luat! O să
mori!…
Îmi ridică până la gât cămaşa, mă întinde pe canapea, începe să bată pe pântecul meu, cu degetele, toba. Burta mi-e umflată într-adevăr ca o tobă.
Caută într-un dulap şi dă câteva prafuri tatii.
— Să le bea cu apă.
Mă prind de tata ciuş. Mă duce acasă. Topeşte prafurile într-o ulcică şi mestecă doctoria până se face albă, ca apa de var.
— Bea, Darie…
Beau apa lăptoasă. E amară. Îmi face greaţă. O arunc afară.
Am tot băut apa în care au fost topite prafurile doctorului Ganciu. Sănătatea s-a depărtat şi mai mult de mine. Au chemat-o şi pe moaşă-mea Dioaica. Şi ea m-a bătut cu degetul pe burtă, m-a bătut cu degetul pe 303
spinare, m-a pipăit pe la vintre, pe la subsuori, şi nu s-a dumerit cu ce-ar putea să mă lecuiască. M-au scos în tindă
şi m-au aşezat pe un maldăr de paie, lângă foc.Dioaica a cerut o bucată de tinichea şi a făcut din ea un fel de tingire.
A înfipt-o în vârful unui băţ crăpat la cap.L-a trimis pe tata să caute câteva bucăţi de plumb la prăvălie.
S-a întors tata cu plumbul. Dioaica a pus plumbul în tigaie şi l-a topit deasupra focului.
Lângă mine, o strachină mare, plină cu apă. Dioaica o să
răstoarne plumbul topit în apă. În formele pe care o să le ia plumbul răcit în apă, o să citească leacul care-mi trebuie.
Răstoarnă Dioaica în strachină plumbul topit. Plumbul pârâie, plesneşte, o bucată mare de metal fierbinte îmi sare în obraz, mi se lipeşte de obraz. Iată leacul. Mă ustură
obrazul de arsură.
Boala a trecut singură. Singură a-venit – ca boala mamei –
singură a plecat. Diavolul s-o ia pe Dioaica!Nu cred în vrăjile ei. Nici mama nu crede în vrăjile ei, dar când e strâns în chingi de suferinţă, rumânul începe să creadă în orice.
Ţârcovnicul Florea Floacă a pus ochii pe o fată din satul vecin. E slab şi zbârcit ţârcovnicul. Oftica îi mănâncă pieptul pe dinăuntru. Cântă în strană şi cântă frumos. Eşi bun de gură şi scrie ca nimeni altul în sat. Ar puţea să se facă notar, dar are două păsuri: fetele îl văd că i-a cam trecut vremea însuratului şi ştiu că-l paşte moartea.Nu-l vor de bărbat. E
numai ţârcovnic. Altceva nu mai e.Câştigă ceva, dar nu destul. Dacă-l ia una, cu tot beteşugul care ar putea să o lase văduvă înainte de vreme, cel puţin să fie cineva. Altfel ar sta lucrurile, dacă ţârcovnicul ar putea deveni şi notar.
Pacoste! Postul de notar nu e gol. Gică Stănescu are într-adevăr sănătatea cam şubredă, dar slujba şi-o face. Poate să-l ducă ţârcovnicul pe notar la groapă. Asta e o socoteală.
S-ar putea întâmplă însă şi de-a-ndoaselea, adică să-i scrie 304
notarul ţârcovnicului actul de moarte în condica primăriei.
Astea le gândeşte şi le vorbeşte satul. Ţârcovnicului i-a intrat, ca un cui în cap, un gând: el ar putea grăbi prin farmece moartea notarului.
Serile s-a tot dus la Dioaica şi s-a sfătuit cu ea.
— Treabă grea, i-a spus Dioaica. Până acum n-am omorât cu farmece pe nimeni. Păcat mare să omori omul cu farmecele, dar dacă plăteşti bine, am s-o fac şi p-asta…
Ţârcovnicul a plecat la oraş, s-a îndatorat la bancă şi i-a adus moaşă-mi Dioaica punga cerută.
Dioaica i-a descântat farmecele.
Numai Dioaica şi ţârcovnicul ştiu taina. De la cine a aflat satul? Poate ţârcovnicul să nu-şi fi ţinut gura. GuraDioaicii parcă ar fi cusută. O vorbă nu-i iese mai mult decât vrea ea să spună. Şi asupra îndeletnicirilor ei vrăjitoreşti n-ar da o lămurire, chiar dacă ai pica-o cu ceară.
Spre gară, sub un deal, cimitirul, al cărui cuprins, de când cu holera, s-a lărgit. Sub linia ferată, la cinci-şase paşi numai, vechea biserică de lemn. Din gură în gură se ştie că biserica a fost clădită dintr-un singur lemn, dincolo de Dunăre, mai demult, pe vremea turcilor, de un meşter de prin împrejurimile Plevnei.
Au plecat oamenii cu săniile, iarna, au trecut pesteDunărea îngheţată şi au adus-o gata. Meşterul a venit, a încheiat grinzile, a încheiat acoperişul. Apoi a venit, tot de dincolo de Dunăre, alt meşter, care a zugrăvit câteva icoane de lemn şi le-a prins pe pereţi.
Asta e toată biserica. Pot să încapă în ea până la douăzeci de oameni, atât o fi fost satul pe vremea când s-a clădit biserica.
