Aş lucra numai cu ucenici. Nu costă mare lucru la ţarăîntreţinerea câtorva băieţi. Mi-aş munci şi pământul cu ei, că vreau să-mi cumpăr din câştig pământ, mult pământ…

— I-ai mai bate din când în când…

— Vezi cum eşti? Vorbeşte omul cu tine şi dai cu dinţii.

Căzuse toamna cu ploi puhave, care nu se mai sfârşeau.Oraşul mărunt şi rar, cu mahalalele întinse până

departe, sub dealuri, cădea în adormire. Zilele erau scurte, mohorâte, umede.

Dar nouă nimic nu ne folosea că zilele erau scurte. Lucram la lumina lămpilor şi, fiindcă jupânul era strâns la mână, lămpile aveau fitil subţire şi răspândeau o lumină cenuşie, de înserat, care tulbura ochii şi aducea dureri de cap.

— Fă lampa mai mare. Dobrică

— Ce-ţi trebuie, măi, lumină mai mare? Citeşti?

— Nu! Mă dor ochii!…

— Să nu te mai doară! Uite, noi ne-am învăţat. Pe noi nu ne dor ochii…

— Ăsta a avut la el acasă lumină electrică…

— N-am avut…

Lângă parcul din apropierea gării – un parc mai mic decât aria noastră de la ţară, cu trei castani tineri, pe jumătate uscaţi – se începuse cu ani înainte o clădire în care, cine ştie când, aveau să fie aduse motoare.

— Când vor veni motoarele, oraşul va fi luminat cu electricitate…

— Până atunci?

— Până atunci luminează felinarele… şi luna…

Felinarele erau rare, aproape oarbe, şi luna deseori îşi arăta, în slăvi, obrazul. La oraş nu prea ai vreme să cauţi pe 378

cer obrazul lunii. Rămâi şi lucrezi în odaia în care se curăţă pielea de oaie cu cuţitul. Dormi, că eşti ostenit.

Dacă te plimbi seara ori noaptea, trebuie să te uiţi nu pe cer, ci înaintea ta, să nu calci în băltoace, în gropi.

De cum se sfârşeşte centrul – o stradă şi o piaţă –oraşul îşi schimbă înfăţişarea, e mai curând un sate mare.Ogrăzile sunt largi, şi casele, scunde, rămân pitite în mijlocul ori în fundul ogrăzilor, sub crengile arborilor.

La fiecare poartă, o bancă, în uliţă.

— Îţi place oraşul?

— Îmi place, Tunsule.

— Mie nu! Abia aştept să mă întorc la Balaci, să-mi deschid prăvălia…

— Nu poţi să împingi din urmă anii, să treacă mai repede…

Minache, băiatul jupânului, care lucrează în celălalt colţ

al odăii cu Gogu Şoric, ne ia la trei-păzeşte:

— Ce tot bodogăniţi acolo?…

— Vorbim şi noi…

— Vorbiţi! De când au prins grai vitele?…

Găliganii râd. Râde şi Dobrică Tunsu. Băiatul jupânului e fericit c-a rostit o glumă bună…

Din pivniţă urcam pieile la uscat în pod. Încă o scară de suit. Mă împiedicam uneori, mă rostogoleam. Mă adunam şi începeam munca. Gogu Şoric, mustăciosul, mă mai înjura câteodată:

— Măi, şchiopule, măi, nu te mai împiedica, măi băiatule, tu-ţi burticica mă-ti…

Duminică seara Gogu Şoric chema băieţii:

— Mergem la fete, să iubim…

Se luau după el, plecau landră. La întoarcere, îşi povesteau până dincolo de miezul nopţii cum au petrecut.

— E grozavă Mimi…

— Taci, măi, nu te bărbieri. Gica le taie pe toate. Afost 379

nevastă de ofiţer, bă. Ştie meseria, nu glumă…

— Dar Safta? Ce cusur are Safta?

— Aia cu dosul gros?

— Aia… A fost şi la Bucureşti într-o casă mare…

Dincolo de casele care închid curtea tăbăcăriei e o uliţă

fără trotuare, o uliţă de pământ, ca la ţară. Aci casele sunt mai mărunte şi au curţi înguste, lungi, în care nu se vede niciun copac, nici măcar un salcâm care să-şi arunce umbra peste ţărână încinsă de soare vara, peste smârcurile care prind deasupra sfoiag verde, toamna, când nu mai contenesc ploile. E uliţa cojocarilor.

În fiecare din casele acestea mărunte, de aproape intri pe brânci în ele, în odăile mici, pe paturi de scânduri, lucrează

cojocarii. Jupânul, la mijloc, cu picioarele vârâte sub el, şi în jur calfele. Jos, nicio duşumea, pământ, pământ galben. Pe resturi de rogojini, aci, ostenesc ucenicii.

Vara te simţi mai bine. Pământul e rece, nu te supără prea mult zăpuşeala… Iarna e altfel. Casele sunt de piatră.Frigul intră pe sub uşi, îngheaţă picioarele, mâinile, mijlocul, te prinde adânc frigul şi îngheţi de tot. Îngheţi, dar trebuie să

lucrezi. Lucrezi.

Ucenicii de la cojocării duhnesc mai puţin ca noi, cei de la tăbăcărie. Pieile au ajuns la ei uscate. N-au decât să le frece pe o parte şi pe alta cu mălai. Mirosul de argăseală trece.

Pielea frecată cu mălai devine albă, lâna, moale, ţine de cald.