„Doi copii mi-a născut până acum nevasta, dragul meu.Altreilea e pe drum. O duc greu de tot. Cu nimic nu pot să teajut. Ajută-te singur. Te sfătuiesc să intri la un cizmar, la unzăbunar, la un cojocar, ucenic. Învaţă meserie, în timpulnostru, nu faci nimic cu cartea. Am învăţat atâţia ani şi abiaam cu ce-mi duce zilele. Oamenii din parohia mea suntsăraci lipiţi pământului.”

Am citit scrisoarea. Nu i-am uitat cuprinsul. L-am întrebat pe tata:

— Ce faceţi cu mine? Duceţi-mă undeva, să muncesc.

A mers tata cu mine la Niţu, mecanicul. La rugat să mă

primească ucenic, să învăţ a mânui ciocanul, să-mi pot câştigă pâinea.

— N-are de alergat, spunea tata. E sănătos băiatul. Osă

poată face treabă, domnule Niţule…

Duhnea a rachiu meşterul. S-a oţărât:

— Cum crezi, mă omule, că din beteagul ăsta să scot eu fierar? La fierărie trebuie rumân voinic, nu glumă… Face cineva sită din coadă de câine? A?…

Orzu Margareta, lângă taică-său, gătită, cu flori în coade, încălţată. Eu, jerpelit, desculţ, gălbejit, cu unghiile mari şi negre, la mâini, la picioare, cu răni sângerânde la degetele 357

piciorului bolnav.

Am trecut şi pe la cizmarul satului, un om care citea jurnale. Avea în casă câteva cărţi. Jandarmul Niculae Mieluşel, cu ochii pe el. Mereu îl chema la post să-l înjure.

— Să nu te prind că întăriţi oamenii împotriva stăpânirii, cârpaciule, că te zobesc în călcâie.

Dacă era cu chef, jandarmul îl şi plesnea cu cravaşa peste obraz pe cârpaci.

Cizmarul era venit de la oraş. Se aşezase printre oamenii satului şi le lucra cu cinste, când avea ce să le lucreze.

— L-aş lua, îi răspunde tatii cizmarul, pe băiatul tău şi l-aş

învăţa cizmăria, dar nu mă lasă inima. Nu sunt un meşteşugar prea bun. Am fost odată. Am cam uitat meseria.

Aici nu fac decât pe cârpaciul. Băiatul n-a ieşi decât cârpaci.

Asta nu e meserie. Du-l la oraş, nene Tudore…

M-a dus tata la oraş. Cu căruţa m-a dus. Cunoşteam drumul. Îl mai bătusem de atâtea ori!… Trecea pe lângă

măgură drumul, trecea prin pădurea de la Adâncata, pădure tăiată, în locul căreia se înalţă acum crâng tânăr. Trecea pe lângă cetate. La marginea Ruşului, spre răsărit, se ridicau valurile vechii cetăţi. Când mergeam la oraş, opream lângă

cetate. Coboram şanţul, urcam dealurile, unde au fost cândva zidurile, pătrundeam în ocolul ei.Scormoneam cu băţul în pământ şi găseam vârfuri de suliţă, arme vechi, nasturi, câte altele. Se bătuseră pe acolo ostaşi şi oasele lor le tot scoteau în lumină plugurile ruşenilor.

În noaptea aceea, pe ladă, în căruţă, moţăiau tata şi mama. Caii, la pas. Eu, zgribulit, înfăşurat în ţoale, îngropat până mai sus de brâu în paie. Lumina albastru luna, înaintea şi în urma noastră alţi călători curgeau spre târg.Auzeam hăuituri, vorbe, fluierături. Noaptea, vorba oamenilor se aude mai de departe şi mai desluşit. Pesemne unde aerul e mai subţire, mai limpede. Luna urca spre 358

creştetul cerului şi stelele păleau. Era plină luna. Nici urmă de nori pe cer. Dintr-o dată, marginea lunii a început a prinde cocleală. Creştea pata, lumina scădea.

— Tată, cine muşcă luna?

Întoarce tata capul, opreşte caii.

— Ei, drăcie! Luna o mănâncă vârcolacul!

Se uită şi mama şi-i văd cum amândoi încep a se cruci.Grăbiţi şi speriaţi se crucesc.

S-a lăsat peste câmp o tăcere adâncă. Auzisem care şi căruţe uruind în noapte. Acum nu mai auzim nimic. Parcă

a împietrit aerul. Într-o clipă aerul parcă a împietrit.

Tata se dă jos, trage căruţa la marginea şoselei.

— Vino-ncoa, Darie…

Cobor şi eu. Tata ia un braţ de paie şi-l face ghem.Scapără – iasca ia foc. Aprinde foc cu flacăra înaltă –

foc de paie la marginea şoselei! Şi dintr-o dată, înaintea şi în urma noastră, pe şosea, vedem cum s-au aprins sumedenie de focuri. Caii noştri n-au clopot la gât. Asta nu e bine. E bine totuşi: au clopot caii altora.

Auzim acum sunete de clopote de cai, tălăngi de acelea pe care le poartă la gâtul lor vacile. Oamenii au dejugat boii, au deshămat caii, au aprins focuri şi se dedau la zurbă.

Câmpul – hărmălaie, flăcările se ridică mai înalte, zgomotele străbat până sus văzduhul. Vârcolacul nu se sperie.Gura lui muşcă mai adânc din trupul lunii. Uite, luna e acum pe jumătate… A rămas un sfert din lună… A mai rămas mai puţin de un sfert. O limbă subţire şi îndoită

ca secera mai atârnă galbenă, negricioasă, în văzduh. Asta e…luna. Oamenii tremură pe lângă căruţe. Nu de frig tremură.Nu pentru a se încălzi au aprins focurile. Luna nu mai are nicio putere. Oamenii dârdâie. Mi se pare ciudat, dar eu nu tremur deloc. În cărţile pe care le-am citit, am aflat şi unele din tainele cerului. Ştiu ce înseamnă asta.

359

Încerc s-o lămuresc pe mama:

— Nu există vârcolaci, mamă. Să vezi…

— Aşa o fi, Darie…

— Aşa o fi, spune şi tata. Dar cine mănâncă luna?

Îi văd neliniştiţi. Neliniştea nu începe să le treacă decât atunci când marginea subţire a lunii prinde din nou a se îngroşa.

— S-a speriat vârcolacul, îl aud pe tata. Lasă în pace luna.

O să crească la loc luna. Se apropie ziua. Vârcolacul se întoarce şi intră în trup…

Înhamă caii la căruţă, le dă bice. Îi povesteşte mamei despre un neam al nostru, un unchi mort mai demult, care era vârcolac…

— Eram copilandru, spune tata, mai erau păduri cu luminişuri largi, creştea sipica înaltă cât omul, nu te vedeai din ea, pe dealuri nu intraseră plugurile, păşteam oile pe lângă un văr de-al tatii – unul Bădoi Găbunea.. Se apropiase bătrâneţea de el. Se mai aflau şi alţii pe la târlă, pe Saiele. Îl ştiam că e vârcolac. O ştia şi el. Plină lucea luna pe cer.

Lumina aproape ca ziua. Îi venea timpul bătrânului. Se scula, îşi lua ciomagul şi pleca. Se ascundea într-un tufiş.

Cădea în somn adânc. Pleca vârcolacul din el să mănânce luna. Se întorcea, peste un ceas, două, vârcolacul în trupul lui năduşit, ostenit, stors de puteri, ca după o călătorie lungă. Se trezea, venea la târlă.

— Ştii că vârcolacul a mâncat luna, unchiule?