Al lui Bucur, Micu, a început a se lăuda;

— La toamnă, eu mă duc la oraş, la liceu.

— Şi eu mă duc la oraş, la şcoală, a adăugat MiticăOcî.

Pe urmă Mitică s-a apropiat de mine:

— Intri la noi, la cârciumă? Să speli tejgheaua, să mături duşumeaua. Ori faci nazuri… Curg peticile după tine şi te mai ţii fudul…

Rânjea. Cu un pumn bine repezit l-aş fi silit să-şi culeagă

348

dinţii din ţărână.

Iepure Mărin l-a scăpat.

— Dă-l dracului de berbec bătut, Darie. Nu te mai încăiera cu el.

Nu m-am încăierat.

Era o zi caldă de vară, ziua în care terminam şcoala…Se copsese grâul pe câmpuri – grâul altora.

Şi lui Turturică i-au dat o coroană. S-a întâmplat ca în ziua aceea să moară tată-său. A pus coroana în sicriu Turturică, peste mort. Peste mâinile mortului a aşezat-o…

Arămas maică-sa cu şapte copii. Dintr-o dată Turturică s-a pomenit cap de familie. Maică-sa, slabă, bolnavă. Umbla ca năucă.

Turturică n-a plâns. A venit la mine.

— Darie, hai să tragem tatii clopotul!…

Ne-am suit în clopotniţă şi toată ziua i-am tras clopotul lui taică-său. I-am tras a doua zi şi clopotul cel mic din biserica de lemn din mijlocul cimitirului, clopotul din beserica cu sfinţii fără ochi. Am văzut pe faţa lui o asprime, o dârzenie.

— Ce ai să te faci, Turturică?

— Am să găsesc de lucru, s-o ajut pe mama.

— Cum?

— Oi vedea.

Turturică e scurt şi îndesat. Are faţa pătrată, mâinile mari, groase.

— Vezi, măi Darie, mi-a spus el, noi amândoi am învăţat bine la şcoală. Noi am citit şi alte cărţi decât cărţile de şcoală şi niciunul dintre noi nu poate să plece la liceu.La liceu nu poate să plece decât băiatul cârciumarului, tontul ăsta, care de-abia a trecut clasa. La şcoală n-au plecat decât băieţii popii. Amândoi slabi la minte. A mai plecat frate-tău Gheorghe. Dreptu-i asta?

— Cred că nu e drept.

349

— Noi nu trebuie să ne lăsăm. Noi doi trebuie să mergem mai departe, înţelegi?

— Ca să mergem la şcoală ne trebuiesc bani. Ne trebuiesc bani ca să învăţăm carte…

— Noi nu trebuie să ne lăsăm. Noi doi trebuie să câştigăm bani şi să-i păstrăm. Mai trage clopotul pentru taica.A fost tare necăjit…

Măagăţ de frânghii şi-mi dau drumul. Mă legăn în clopotniţă, parcă m-aş da în scârcium. Clopotul sună.

Dealurile dimprejur sună şi ele… Dealurile-pe care o viaţă de om tatăl lui Turturică le-a urcat, le-a coborât…

Şi mai înainte se întâmplă dacă murea un om, mai ales dacă mortul era din neamul nostru, să vină cineva şi să-mi spună:

— Darie, a murit văru-tău Oncică, ori mătuşă-ta Chiva, ori nen-tău Pârvan, du-te şi trage-i clopotul!…

Biserica e aproape de noi, numai trei arii ne despart de ea, şi clopotniţa se înalţă la un pas de uşa bisericii. Mă duceam, mă urcam în clopotniţă, trăgeam de frânghii. Bogat era sunetul clopotului mare. Dealurile prindeau sunetul, îl aruncau înapoi moale, auit, dulce. Clopotul mic avea sunet subţire, de copil. Bang! Bang! Bing! Bing! Pentru mort, clopotul se sună rar. Făuream în gând un cântec trist, trist.

Încercam să-l cânt cu glasul clopotelor. Fiecărui mort îi sunau altfel clopotele. Fratelui mai mare al tatii, bătrânului Alisandru Nasta, îi cântasem cu clopotul blajin, aşa cum era graiul lui. În vreme ce-i băteam clopotele, mi se părea că-l văd urcând spre cer, înveşmântat în alb, pe trepte albe de nori. Blajin, domol, urca fără să se grăbească, parcă ştiind prin câte vămi ale văzduhului are să treacă, parcă ştiind că

drumul pe care a pornit e fără sfârşit.Dinuţii i-am bătut numai clopotul mic, în sunete mai dese, ca paşii ei, sprintene, un râs gâlgâit, înăbuşit dintr-o dată în plâns. A murit şi Bâzărca, mătuşă-mea, care o duşmănise pe mama 350

din ceasul sosirii ei în casa tatii şi căutase a-i face mereu zile fripte. Destule zile fripte îi şi făcuse mamei, o clevetise, o duşmănise, o urâse. În ajunul morţii ei se împăcase cu mama. Bolea de mult. Scândură ajunsese. Îşi chema moartea şi moartea nu venea. A povăţuit-oDioaica, vrăjitoarea, care îi aştepta sfârşitul, s-o scalde, să-i ia fustele, să i le poarte.

— Nu-ţi iese sufletul din trup, fiindcă nu te-ai împăcat cu muierile pe care le-ai duşmănit. O să te chinui mult.

Iarnă era. Şi nopţile în care somnul nu i se lipea de pleoape erau lungi. Şi în odaia în care bolnava trăgea să-şi dea duhul şi nu şi-l mai dădea, ar fi trebuit să doarmă şi nu puteau dormi văru-meu Vasile şi nevastă-sa, copiii şi unchiu-meu Voicu.

A chemat mătuşă-mea muierile din vecini, megieşele cu care se păruise, şi s-au iertat. Şi-a călcat pe inimă şi, la urmă, a chemat-o pe mama. S-a dus mama.

— Să mă ierţi, cumnată…

— Te iert…

Şi-au dat mâinile…

— Ce nătângi suntem noi, oamenii! spune mama, după

ce s-a întors acasă. Ne certăm, ne duşmănim, ne amărâm viaţa unul altuia pe degeaba. Băgăm de seamă când e prea târziu.

Tot n-a murit mătuşă-mea. Şi-a adus aminte de mine.Mă

ocărâse, mă fugărise pe uliţă, mă şi gâdilase cu nuiaua pe spinare de câteva ori.

— Chemaţi-l pe Darie, să mă ierte. Numai el nu m-a iertat.

— Doarme. Să-l chemăm mâine dimineaţă.

— Acum chemaţi-l…

M-au trezit din somn, m-am îmbrăcat, am intrat în casa unchiului Voicu, gard în gard cu a noastră, o casă în care nu mai călcasem până atunci. Mătuşă-mea Bâzărca, 351