Da. Dacă m-aş întinde pe şini, peste câteva clipe n-aş
mai şti nimic, n-aş mai fi. Am văzut odată o femeie tăiată
de tren – una din Stănicuţ. Era o muiere tânără, uscăţivă, osoasă. O gonise bărbatul de acasă. N-o mai plăcea.
Îndrăgise pe alta. O certase, o bătuse, să plece. S-a dus la gârlă şi s-a spălat între sălcii. S-a primenit. Apoi a venit şi şi-a făcut de lucru pe poteca de lângă linia ferată. Când s-a apropiat trenul, s-a aruncat înaintea lui. A fluierat 345
locomotiva. S-a oprit… După ce trecuse trenul, cât era de lung, peste ea, s-a oprit. Au cules-o oamenii într-un coş de nuiele…
— Unde eşti, Darie?
— Aici, mamă.
— Vino de te culcă.
— Vin, mamă…
Trece vâjâind pe lângă mine trenul de douăsprezece noaptea.
— De ce tremuri?
— Am îngheţat, mamă…
— Dacă stai noaptea afară, aproape dezbrăcat…
În joaca noastră, intrau mai înainte şi fetele. Intră şi acum fete în joaca băieţilor de seama mea. Stau deoparte.Chiar dacă unii tac şi nu-mi spun nimic, eu citesc în privirile lor batjocura. Nu vă miraţi. La sate, schilozii n-au niciun preţ.
Am înţeles curând de tot asta.
Am început a rămâne din ce în ce mai mult singur. Nu e plăcut să vezi cârduri de copii care apucă drumul crângului după brânduşe şi tu să stai căţărat pe uluci, să te uiţi după
ei, să nu poţi deschide poarta să alergi, să-i ajungi din urmă, să faci şi tu parte din cârd. Nu e plăcut să vezi cum fraţii şi surorile tale te privesc cu milă şi, de cele mai multe ori, cu un fel de scârbă.
Îmi spuneau Dinţosul. Asta îmi dădea un fel de mândrie.
Acum îmi spun Şichiopul. Asta arată un adevăr care n-ar trebui să mă supere. Totuşi mă supără, mă mâhneşte, mă
împinge să cad uneori în tristeţe, să mă feresc de oameni.
Turturică a băgat de seamă că nu sunt în apele mele.Mă
întrebă:
— Te doare piciorul, Darie?
— Nu mă doare. Nimic nu mă doare.
— Te văd abătut.
— Ţi se pare.
346
— Nu te mai preface, îmi spune. Ştiu eu ce e cu tine.Crezi că e o mare nenorocire că ai rămas şchiop.
Plăcut nu e. Putea să-ţi lipsească procopseala asta. Da se întâmplă. Leac, Dumnezeu cu mila… Trebuie să te înveţi cu gândul ăsta. Dar ce? Nu mai sunt oameni cu beteşug pe lume? Sunt. Şi trăiesc.
— Milogii, îi răspund.
— Dă-i în brânza mă-si de milogi. Nu de ei e vorba.Am văzut la Băduleasa un cocoşat. E notar la primărie.Nu-i pasă de cocoaşă. Scrie în condică şi primeşte leafă.Trăieşte. Se poate trăi şi cu un picior năvleg.
— Şi tu crezi că trebuie să mă fac notar?
— Nu numaidecât notar.
Merg tot mai des la dascălul meu şi-i cer cărţi. Mă afund printre salcâmii din arie şi citesc. Mereu citesc. Încărţi încep să găsesc bucurii noi. Şi, dintr-o dată, mâhnirea îmi piere. Pot să-mi spună cum or vrea, pot să-şi bată joc de mine cât or vrea. Îmi dau seama acum că ştiu lucruri pe care ei sunt departe de a le cunoaşte, că înaintea mea s-a deschis un drum mai lung decât al lor, o altă viaţă.N-am să mai pot merge la şcoala militară. Un şchiop nu poate deveni ofiţer. Asta mi-a spus-o şi dascălul. Îl întreb:
— Dar la seminar m-aş putea duce, domnule?
— Nici la seminar n-au să te primească, Darie.
— Dar la şcoala normală? Aş vrea să mă fac învăţător, ca dumneavoastră.
— Nici acolo n-au să te îngăduie. Slujitorii statului nu trebuie să aibă niciun cusur trupesc. Te-ai putea duce la liceu. Pentru asta însă ţi-ar trebui bani mulţi. Nimeni n-o să-ţi dea atâţia bani câţi ţi-ar trebui.
— Am să mi-i câştig singur.
— O să fie greu de tot.
— Nu mă sperii de greutăţi, domnule.
347
Dascălul mă cheamă lângă el. Îmi prinde capul între mâini şi mi-l mângâie:
— Mare păcat! Mare păcat, măi Darie, că orânduirile lumii nu sunt bune. Au să se schimbe cândva orânduirile. Eşti copil. Poate că o să le apuci!…
Mă rup de el şi-o zbughesc.
Am terminat şcoala. Am luat certificatul. L-am pus în lacră, la păstru. A terminat şcoala şi prietenul meu Turturică. Amândoi am răspuns la examen la toate întrebările. Dascălul nostru şi dascălul venit din satul vecin, pentru examen, ne-au lăudat. Ne-au dat şi nişte coroane de flori. Am luat coroana, m-am dus la gârlă, m-am scăldat.Coroana am aruncat-o pe baltă, să meargă la vale, spreDunăre…
Coroană i-a dăruit învăţătorul şi fetei oacheşe, sprâncenate, Filofteii. Chiar i-a aşezat-o pe cap. Îi ieşeau coadele şi-i cădeau pe spinare, lungi şi negre, de sub cununa săracă împletită din ierburi de câmp. Se roşise toată de bucurie.Dascălul nostru ne privea. Avea ochii umezi. Ca să
nu băgăm de seamă că s-a înduioşat, a scos batista din buzunar, şi-a suflat nasul, tare, şi-a şters obrazul şi fruntea de sudoare. Şi ochii şi i-a şters.
— Ei, copii, acum ne despărţim. Să fiţi cuminţi. Să nu uitaţi puţinul pe care l-aţi învăţat de la mine.
Am plecat. S-a închis în urma noastră uşa şcolii.
