Minte de se opresc apele în loc frate-meu Ion.
— O să te prindă într-o zi caraulele.
— O să vii să mă scapi, tată.
— Nu. O să viu la primărie, dar nu ca să te scap. O să
viu să te bat în faţa lumii, să te dau de ruşine.
Făgăduieşte cuminţenie frate-meu Ion.
— Dar cu fata asta ce ne facem, rumâne? I se năzare de măritiş. Nici n-a împlinit paisprezece ani şi-i sfârâie târtiţa după băieţi. Mi-e frică să nu păţim vreo ruşine. Mi se pare că s-a înhăiat cu al lui Crăciun, cu Brătilă. Aşa e, fa?
— Şi tu, mamă, ce-ţi trece prin minte?
I se roşeşte obrazul. Şi gâtul i se roşeşte. Bărbia joacă a plâns.
— Nu e rău băiatul. Dar trebuie să mai aştepţi, Riţo, să
337
mai creşti.
— Dar mama nu s-a măritat la paisprezece ani? Ea nu era mică? S-a măritat. Şi, uite, n-a murit din măritiş. Nicio fată
nu moare din măritiş…
Dacă o prinde tata ori mama, seara la poartă, cu al luiCrăciun, soră-mea capătă câteva scatoalce. După ceafă le capătă.
Mă întorc de la şcoală. Mă împiedic din nou. Ce-oi fi având!…
După masă, rămân în bătătură. Stau la soare şi citesc.Soarele a zbicit noroiul.
Mă duc la jgheabul fântânii şi acum îmi spăl picioarele.Până sus la genunchi le spăl. Am răni la degetele piciorului stâng.
S-a uscat poteca. Rămân cu picioarele curate. Vine frate-meu Ion din sat şi se aşează pe ţol lângă mine. Scoate o ţigară din buzunarul flanelei, o aprinde şi pufăie. Se uită la picioarele mele.
— Ce-ai la degete, mă?
— M-am lovit.
Se uită frate-meu Ion la piciorul meu. Se apropie şi mi-l pipăie.
— Ia mişcă talpa…
Încerc să mişc talpa piciorului. Încep să râd.
— Nu pot să mişc talpa piciorului, nene.
— Cum nu poţi, mă, să mişti talpa piciorului?
— Uite, nu pot. Caut s-o mişc şi talpa nu se mişcă!…Are haz întâmplarea asta!…
Frate-meu o cheamă pe mama:
— Mamă, ăsta a rămas şchiop. Nu poate să-şi mişte piciorul…
Râzând, îi arăt piciorul şi parcă nu-i vine să creadă.
— Darie, nu te prefaci?…
338
— De ce m-aş preface?…
Află şi tata noutatea.
— Asta îţi mai trebuia acum – îl aud – să mai fii şi schilod… Numai schilozi n-aveam în casă. Ne pricopsirăm.
Căpătarăm şi schilozi…
Sunt înalt şi subţire. Am obrazul gălbejit şi părul blond.Obrazul mi-e plin de pete. Dacă mă iau la trântă cu băieţii, cei mai mulţi dintre ei mă pun jos. Am totuşi pumnul destul de tare. Intru în ceartă cu unul, mă păzesc să nu fiu lovit. Lovesc eu întâi, şi pumnul meu e destul de greu, îmi pune altul piedică; mă prind de el în cădere şi-l răstorn lângă mine. Sar deasupra, îl gherăi, îl muşc. Am dinţii mari, mai mari decât îi au băieţii de vârsta mea. Din cauza asta mă şi poreclesc copiii Dinţosul…
— Asta îţi mai trebuia, repetă tata, să rămâi şi schilod.
O văd pe mama abătută.
— Acum, spune ea, acum n-o să te mai poţi face ofiţer…
Dascălul meu se vorbise cu doctorul Ganciu şi se mai vorbise şi cu judecătorul cel tânăr de la Cârligaţi, să adune ei bani pentru tren, să mă trimită la liceu la MânăstireaDealului. Pentru la toamnă era vorba. Acum înţelegerea a căzut. Am rămas şchiop. La şcoala militară
nu pot fi primiţi decât copiii sănătoşi…
Se sfătuiesc părinţii. Mama spune:
— A dat ielele peste el, trebuie să-i căutăm de leac băiatului…
Tata nu crede în leacuri, dar nu se poate împotrivi.Spune cu îndoială:
— Poate vor fi bune şi leacurile la ceva…
M-au luat de mână şi m-au dus la vraci. La AnghelNăbădae m-au dus.
Vraciul e blond, de un blond uşor întunecat, cum sunt la faţă rudarii care aduc dinspre izvoarele Argeşului linguri, fuse, albii de lemn. Se spune despre vraci că face minuni, 339
că a descântat orbilor, şi orbii şi-au recăpătat vederea, că din Putinei a fost adus la el un copil mut şi că vraciul l-a făcut să vorbească limpede, că într-un miez de noapte popa era să
moară de izdat şi că vraciul, cu descântecul lui, l-a întors la viaţă.
