— Cum să vorbesc altfel?… îmi vine să turbez de dudă.

Auzi? Să nu-mi găsesc eu leacul!… Să mor! Să rămân ţeapăn, îngheţat. Să mă acopere groparii cu pământ.Să nu mai văd, să nu mai aud nimic. Şi lumea să meargă înainte.

Câmpul să înflorească. Să-l lumineze ziua soarele, noaptea luna şi stelele, şi eu, eu să nu mai ştiu nimic, să nu mai simt nimic…

— Tot omul moare, îngân eu.

— Moare, nu zic că nu moare, dar moare după ce a trăit.

Eu n-am trăit. Abia am început să pricep viaţa.Auzi? Să

mor!… Şi să rămână atâtea cărţi necitite de mine!… Să se fi 334

întâmplat şi să se întâmple atâtea pe lume, atâtea, de care n-am mai avut timp să aflu, să aud.Îmi vine să urlu!… Şi totuşi! Nu trebuie să-mi pierd capul.Trebuie să mă ţin, să

mă bucur de viaţă până la ultima clipă…

Lângă Elefterie Baboi, frate-său, ăla micu, Matei. Se zgribuleşte. Se îneacă. Tuşeşte din adâncul pieptului.

— Tuşeşti şi tu, Matei?

— Şi eu.

— Stăm toţi într-o odaie, nu ne putem feri. Boala se ia, mă lămureşte Lefterie. Ştii, Darie, am găsit câteva cărţi grozave la băiatul lui Isopescu. M-a chemat şi mi le-a pus în braţe: „Mă, al lui Baboi, ia cărţile astea, că mă încurc în ele prin odaie. Nu-mi trebuie.” Le-am luat. Să treci pe la noi, să ţi le împrumut şi ţie…

— Când se mai usucă noroiul, îi spun. În cătun noroiul e până la burta calului. Cum îl aduci pe Matei la şcoală?

— Ciuş, până urc şoseaua la Buciuc…

Grijuliu, al lui Bucur mă îndeamnă, după ce pleacăBaboi şi intrăm în clasă:

— Nu împrumuta cărţi de la Lefterie. Le-a citit, a suflat în pagini. Iei şi tu oftica. Dă-le încolo de cărţi!… Decât învăţat ofticos, mai bine măgar sănătos…

Ferestrele şcolii sunt fumurii. Pereţii, coşcoviţi, gălbui.

Scoate fum soba de tinichea. Numai până se înfierbântă

scoate fum soba. Pe urmă, duduie. Trosnesc buturugile în ea.

Dincolo de ferestre, arborii goi, cerul vânăt, spart, peticit…

335

XV

LEACURI

Întâi a înflorit salcia de lângă poartă. Pe urmă au înflorit duzii, salcâmii, corcoduşii. Au înflorit câmpurile. Berzele, rândunicile au venit. E răcoare încă. Dar odată ce au venit berzele, nu mai purtăm încălţăminte. Lepădăm cizmele, poştalii, opincile. Umblăm desculţi. În primele zile simţim frigul cum ne pătrunde în oase. Pe urmă ne învăţăm cu el şi nu-l mai luăm în seamă.

— Mamă, nu mă mai încalţ. Azi mă duc la şcoală desculţ.

— Dacă vrei să te duci desculţ, du-te desculţ…

Ar trebui să mă spăl pe picioare. A plouat. Uliţele sunt noroioase. Cum ies din casă, până mai sus de gleznă mi se umplu picioarele de noroi. De ce mai mă spăl?… Abia am trecut pragul şi m-am împiedicat. Mi-am sângerat degetele de la piciorul stâng. De ce m-oi fi împiedicat? Să merg mai încet.

Ajung la şcoală. Mă aşez în bancă. Scriu lecţia.

Ascult.Ieşim în recreaţie. E cam lungă recreaţia.

— Hai să ne jucăm de-a gaia…

Fugim. Încă o dată mă împiedic. Încă o dată îmi stropşesc degetele de la piciorul stâng. Mai rău de data asta.

Mă trag deoparte şi mă uit cum îmi sângeră

degetele.Sângeră şi ustură degetele. Nu-mi dau seama ce se întâmplă cu mine. Gândesc: trebuie să merg mai cu chibzuială astăzi, poate că sunt ostenit. Toată iarna avusesem sănătatea şubredă, dar nu bolisem greu. Îi spusesem mamei:

— Mamă, mă doare capul!

Îmi răspunsese:

— Altceva nu te doare? Vezi, poate te mai doare şi 336

altceva…

— Nu…

— Du-te şi te joacă. Mai ieşi la aer…

Mă mai duruse câteodată capul: Nu mai spusesem nimănui nimic. Părinţii n-au multă grijă de noi. Dacă ne, bolnăvim, ne culcăm într-un colţ al patului şi zăcem.

Zăcem până ne facem bine. Părinţii nu ne mângâie…

Numai dacă facem vreo boacănă, ne bat cu nuiaua. Asta se întâmplă destul de des.

Cu frate-meu Ion şi soră-mea Riţa mai ales. Pe frate-meu Ion caută Avendrea să-l nărăvească la furtişaguri –păsări, berbeci, cârlani. Ce şterpelesc vând cârciumarilor pe băutură.

— Te-ai dus spre ziuă acasă, Ioane. S-a plâns Şoavă de tine.

— Am fost cu Avendrea.

— Unde?

— La fete.

— Miroseai a băutură.

— I s-a părut lui Şoavă, tată.