— Da. Cu prelungire în activitate.

— Ţi-am tăiat prelungirea. Părăseşte şcoala.

— O s-o părăsesc…

— Acum!

S-a întors cu obrazul spre noi Inocenţiu Cocuz. Avea un obraz bătrân, zbârcit, nas mare, vulturesc. Sub ochelari, ochii umezi.

— Să trăiţi, copii! Să rămâneţi sănătoşi şi să nu uitaţi a citi cartea cum nu e scrisă, cum v-am învăţat eu.

— Duceţi-vă acasă! ne-a strigat inspectorul Paraschiv I.

Paraschiv. O să vă trimitem alt dascăl. Poate pe Bragadiru…

Am ieşit din şcoală. A trecut pe lângă noi InocenţiuCocuz. L-am salutat cu căciulile. Ne-a mai privit o dată.Şi-a ridicat şi el căciula. A şoptit:

— Adevărul, să căutaţi adevărul în cărţi. Sunt şi cărţi 329

mincinoase. Multe. Să învăţaţi a le deosebi pe cele bune de cele rele…

Vestea întoarcerii lui Bragadiru ne-a bucurat. L-am primit cu urale. Vechiul nostru dascăl era înduioşat. S-a uitat la fiecare dintre noi, s-a uitat şi la mine. Cam prin fundul clasei stam parcă.

— Tu, Darie, cât am lipsit eu de aici, ai mai citit ceva?

— N-am prea avut ce să citesc, domnule.

— Să treci pe la mine.

Trec în fiecare zi pe la învăţător. În fiecare zi îmi dă o carte.

O citesc, i-o dau îndărăt, îmi împrumută alta.

Mă scoate la tablă, mă ascultă la aritmetică. Înşir socotelile, adun, împart, înmulţesc. Mi-a ieşit rezultatul…

Din băncile din faţă izbucneşte un hohot de râs.

RâdeMitică – Mitică, băiatul lui Toma Ocî.

— De ce râzi, Mitică? întreabă dascălul.

— De cizmele lui Darie, domnule…

— Treci la loc, Darie.

Trec la loc. Mai râd şi alţii, molipsiţi de la băiatul luiToma Ocî…

Dascălul îl scoate pe Mitică Ocî la tablă.

— De ce ai spus că râzi?

— De cizmele lui Darie. A venit încălţat cu cizmele lui taică-său…

Într-adevăr, de când căzuse iarna, veneam la şcoală

încălţat cu cizmele cu care făcuse tata armata la călăraşi.Erau mari cizmele pentru picioarele mele, mult prea mari. În fiecare cizmă îmi intra piciorul până sus, la încheietură.Abia le târam. Căpătasem între picioare răni. Mă

frecau carâmbii cizmelor. Veneam la şcoală cu ce puteam.

Zăbunul era rupt în coate, rupturile nu mi le cârpea nimeni.Căciula îmi cădea peste urechi – o căciulă veche, culeasă de prin pod.

330

Râdea Mitică de cizmele mele!… Asta l-a înfuriat pe dascăl. Niciodată până atunci nu-l văzusem atât de crunt.L-a ascultat pe băiatul cârciumarului. N-a ştiut să

răspundă la nicio întrebare…

Era frumos, spălat, cu unghiile tăiate, cu ghetuţe potrivite pe picioare şi cu haina croită după comandă, la oraş.

Învăţătorul l-a plesnit la palme. Mitică tot a râs. A râs până l-a podidit plânsul de usturime… Se frângeau nuielele pe palmele lui. Bătea rar Bragadiru, numai când îşi ieşea din ţâţâni. Dar atunci, ţin-te bine, băiatule! Nu scăpai uşor… Totuşi, nu ne prea sinchiseam cine ştie ce.

Cu bătaia eram învăţaţi de acasă, unde ne atingeau părinţii, fraţii şi surorile mai mari, cine se nimerea, cine se întâmpla. Vinovaţi eram, îndoială nu încăpea. Până a nu intra în clasă învăţătorul, ne îmbrânceam, ne păruiam, varul de pe pereţi îl luam pe zăbune. Ne mai loveam peste gură, peste nas, ne podidea sângele. Avea dreptate Bragadiru să ne mai ciocănească azi pe unul, mâine pe altul… DarFusulan nu. Din senin îi căşuna:

— Mitache, spune-i soră-tii să iasă diseară la poartă…Iliuş, ce face maică-ta? Tot văduvă? Aş vrea să-ţi devin tată pentru o noapte.

El, Dudu Fusulan, dascăl trimis de stăpânire să ne lumineze – noi, copii. Greu să te iei cu el de păr.

Tot atât de bine gătit ca Mitică e şi băiatul cârciumarului de lângă gară, băiatul lui Bucur. Învăţătorul ia masa câteodată la ei, cu doctorul Ganciu şi cu alte acrituri ale satului. Era slab la minte băiatul. Dascălul m-a aşezat cu el în bancă. Îl ascultă. Am voie să-i şoptesc lui Micu Bucur şi să-l ajut să răspundă cât de cât. Primesc pentru asta, drept plată, un covrig pe săptămână. Lucru mare să

primeşti un covrig pe săptămână…

331

Sună clopotul de recreaţie. Ne aflăm în mijlocul iernii.Ieşim în curte şi ne jucăm. Am plecat de acasă, dimineaţa, nemâncaţi. Fiecare scoate din geacul lui ce şi-a adus. Unii o bucată de mămăligă prăjită pe tăciuni, alţii boabe de porumb coapte. Suntem peste optzeci în clasa asta care acum nu mi se pare atât de mare – optzeci de copii înghesuiţi câte zece-doisprezece într-o bancă. Din optzeci de copii, doi scot în fiecare zi, la recreaţie, din geac, din sân, câte o bucată de pâine. Unul din copiii aceştia e din neamulCărăbaşilor.

Cărăbaşii sunt bogătani: au pământuri, au oi,au bivoli, au vaci. Niculae Cărăbaş e singurul dintre băieţi care vine cu pâine la şcoală. În fiecare zi vine cu pâine la şcoală!…

Mai vine cineva cu pâine la şcoală: fata lui Niţu, mecanicul de lângă gârlă, care şi-a adus nevasta de dincolo de hotar şi care are maşină de treierat. Pe fată o cheamăOrzu Margareta. E singura dintre copii care umblă totdeauna încălţată. Da. Încălţată, îmbrăcată cu rochie de oraş, pieptănată, cu bariş albastru pe cap şi cu ghiozdan de piele.

Are ochi albaştri Orzu Margareta şi buzele puţin ţuguiate.

Maică-sa e nemţoaică. Pâinea pe care o mănâncă e albă ca zăpada.

Ne strângem în jurul lor şi ne uităm cum se îndoapă cu pâine!… Ne lasă gura apă după pâine.

De la venirea toamnei, în casa noastră nu se mai frământă

şi nu se mai coace pâine.