Toamnă. Noapte răcoroasă. Am cu ce să mă
încălzesc.Dezleg bălanul şi -1 duc la fântână. Adăp bălanul şi-l încalec.
Ceilalţi au şi plecat. Ating bălanul cu nuiaua, bălanul fuge.Mă ţin cu mâinile de coamă, mă ciuciulesc. Capul mi-laşez de-a lungul coamei. Aleargă bălanul, mănâncă
pământul. Dacă drumul ar fi aşternut cu piatră şi bălanul potcovit, bălanului i-ar scăpăra potcoavele… Nu-i scapără, 268
că nu le are. Drumul, drum de ţărână…
Iacătă, i-am ajuns, trec în rând cu ei, domol mergem, domol.
— Unde paştem caii la noapte?
— Lângă crâng, la Adâncata, răspunde Avendrea…
Dacă mă satur de joacă şi sunt mort de osteneală şi totuşi somnul nu vine să se lipească de mine, să-mi adoarmă dracii, apuc pe uliţa care duce spre gară şi mă
duc la unchiul Burdulea. E cel mai vechi din neamul nostru unchiulBurdulea. Acuşi apropie suta. I-a murit baba. Din şapte băieţi îi mai trăiesc doi, Mărinică şi Dănică. Din cinci fete, una mai mare. Nepoţi, o droaie i-au rămas. Dacă ar veni duminica să-l vadă, i s-ar umple aria de lume unchiuluiBurdulea. Nu vin decât la zile mari, când unii, când alţii.
E nesuferit bătrânul. Mereu povesteşte de când era el tânăr şi… frumos.
Că unchiul Burdulea a fost tânăr, nu mai încape nicio îndoială. Oricine e o dată tânăr, după câte am apucat şi eu să aflu. Că a fost frumos, greu să-l crezi. Uite – o arătare de om. E unchiul Burdulea. Când umblă, îi vine tatii cam până la chimir. I s-a îndoit mijlocul, n-are bardă, n-are mustăţi. N-are nici păr pe cap, n-are pe nicăieri pe trup, a rămas spân. S-a trezit intr-o dimineaţă fără gene, fără
sprâncene. Părul – grămadă, pe căpătâi.
Mă duc pe la unchiul Burdulea pentru pricina care-i face pe ceilalţi să-l ocolească. Povesteşte despre oamenii ale căror oase s-au topit sub buruieni.
Mă duc şi pentru altceva – unchiul Burdulea cântă. Îmi plac oamenii care cântă. Unchiul Burdulea însă cântăcu glas tare, ceea ce nu cutează niciun lăutar să cânte decât la ureche, şi încă unuia cu chef. Trec muierile, fetele, în stol, pe uliţă, de la prăşit ori de la secerat. Unchiu-meu, la 269
poartă, cât îl ţinea gura:
Noaptea pe-ntunericu
Pipăii cu degitu
Găsii lelii peticu…
Muierile fac haz, fac haz fetele. Una mai şugubeaţă:
— Sărut mâna, babo…
Burdulea se supără. Supărat, le spune nişte vorbe…Le face şi pâhănii.
Multe am aflat de la unchiul Burdulea.
Altădată şesurile erau îmbrăcate până la marginea lumii de păduri. S-a tot înmulţit sămânţă omenească şi-a tăiat copacii. Rădăcinile, smulse din pământ, luminişurile, lărgite.
Au ieşit câmpuri bune de semănat mei, orz, secară, porumb… Cu securile, cu târnăcoapele, cu cazmalele, oamenii au alungat pădurile, le-au lovit, pădurile au pierit.Ici-colo, câteva ochiuri, câteva zăvoaie la Olt, la Dunăre.O fişteică de pădure a rămas la Crângeni, alta la Ruşii-de-Vede, dincolo de Adâncata, mai mult rarişte.
— S-au lărgit câmpurile, povesteşte unchiu-meu Burdulea spânul, au pierit pădurile, au început rumânii a prinde cheag în munca lor. Atunci s-au repezit boierii peste sate, au scornit că sunt pământurile lor. Au căzut rumânii în robia boierească. Nici până azi n-au scăpat. S-au mai burzuluit din când în când satele. Le-au înecat în sânge stăpânirile, câte au trecut, prin vremuri, peste oameni.
Acum nu mai cântă cântec pentru muieri bătrânul cu faţă
de babă. Altceva cântă, mai curând îngână. Dintre buzele lui subţiri, uscate, picură nume vechi de haiduci care au ridicat paloşele grele şi-au retezat capete ciocoieşti, nume vechi de boieri peste a căror amintire rumânii aruncă blesteme…
La Adâncata, între mirişti, bostănării. S-a cam dus vremea bostănăriilor. Covercile încă n-au fost doborâte. Vrejurile n-au fost smulse. Trântoresc încă în ţărână udă, culcate, 270
lubeniţe lungi, vărgate, târzii. Lâncezesc încă, pe sub foi pe jumătate scorojite, pepeni rotunzi care nu vor să se coacă.
Adunaţi, îngropaţi în saci de grâu, pot fi scoşi, copţi gata, de Crăciun – copţi, vorba vine, mai degrabă păliţi. Veştejiţi, dulcegi…
Capul nostru e Avendrea, prieten cu frate-meu Ion.S-ar fi dus cu caii frate-meu – nu e acasă. Nu e nici la stăpânul lui, la Şoavă. Ar fi venit cu caii lui Şoavă la păscut.
Bunicul de la Cârloman s-a bolnăvit. S-a dus frate-meu Ion – de două zile îl păzesc să moară.
N-o să moară bunicul, cum n-a murit nici mama –
boleşte, boala lui o scoate din sărite pe bunica. E ţanţoşă
bunica şi umblă dreaptă, ca o fată mare. Nu-i plac bolnavii bunicii. Duminica trecută am fost eu să-l văd pe bunicul –
ţipă la el bunica:
— Mai taci odată. Mereu te vaieţi. Parc-ai fi muiere, aşa te vaieţi…
Îl dondănea la cap. Bunicul Delcea, lungit în pat, îşi trecea degetele prin barba galbenă, gemea:
— Mă vaiet şi eu, că mă doare. Toate oasele mă dor.Şi carnea mă doare. Aş vrea să mor…
