Mă întorc de la şcoală, după prima zi, stau cu mama de vorbă pe vatră şi-i povestesc cu de-amănuntul tot ce am auzit, tor ce am văzut în ziua aceea la şcoală.

Mama mă ascultă, se uită la mine. Văd cum pe obraz îi înfloreşte bucuria, ca un bujor.

— Cu Gheorghe ai să semeni tu, nu cu Ion. Tu ai să-nveţi carte.

316

— Te bucuri?

— Fireşte că mă bucur. Destulă inimă rea mi-a făcutIon.

Măcar tu să înveţi.

— Poate am să învăţ, mamă. Dar îmi trebuie un leu şi zece bani. Trebuie să duc mâine banii ăştia la şcoală.Ne-a cerut dascălul pentru tăbliţă, pentru abecedar, pentru condeie.

— Să vie taică-tău, să-ţi dea.

Seara a venit tata de la muncă. I-am spus povestea cu leul, la masă.

— De unde să găsesc eu atâţia bani! N-am de unde.Mai aşteaptă…

De câte ori se vorbeşte în casă de bani, parc-ar fi luat casa foc, se iscă zarvă, ceartă mare. Mama rabdă cât rabdă.Izbucneşte:

— Mi s-a urât cu sărăcia. Până când o s-o ducem aşa!…Bani, nu. Mâncare, nu.

— Muncesc cât pot, spune tata. Toţi muncim. Nu ni se ajunge, asta e. Orice-am face, nu ni se ajunge. N-o să mă

apuc să fur…

La şcoală a doua zi, a treia zi…

Dascălul s-a dus la oraş. L-am aşteptat la gară, la întoarcere. Au adus pachetele cu cărţi şi tăbliţe la spinare copiii. Am adus şi eu un pachet… Doi am rămas fără

cărţi:eu am rămas fără cărţi şi un băiat din cătun, cu gâtul plin de gâlci, de bube, unul al lui Coş, hoţul de păsări.

Al lui Onofrei Coş nu se sinchiseşte.

— Ori cu carte, ori fără carte – cugetă el cu glas tare –

totuna e…

Onofrei Coş şi-a ales drept meserie furtul păsărilor.Trece noaptea peste garduri, aruncă amăgeală câinilor, să nu-l latre, intră pe brânci în coteţ, culege găinile, pleacă.

— De ce-ai furat găini, Onofrei?

— Să le mănânc cu copiii. Dacă nu fur, n-am ce mânca.

317

— Munceşte!

— N-am unde.

— La boier. Sunt atâţia boieri.

— Or fi! Vor muncă pe nimic…

Avendrea tăinuie furturile. Onofrei Coş le mărturiseşte cu gura plină. Merge la puşcărie, la oraş, rămâne, se întoarce acasă, fură, pleacă iar la puşcărie.

— Nu mă satur, la puşcărie, de mâncare, dar ceva tot prind în gură. Mai greu de nevastă şi de băiat, că-i las fără

de nici unele… Pe băiat o să-l fac hoţ. Nu hoţ de găini.Hoţ de boi, hoţ de cai o să-l fac. Să i se ducă vestea…

— Fă-l!…

— Să mai crească…

Stă lângă mine, în bancă, feciorul lui Onofrei Coş, hoţul de păsări. Ieri, i s-a spart o bubă. Azi alta.

— Tu când aduci bani, Coş Haralambie?

— Niciodată, domnule.

— De ce?

— Nu-mi trebuiesc cărţi. Nu vreau să învăţ. Cu carte, fără

carte… Ce mi-e laie, ce mi-e bălaie.

— Când ai să aduci bani să-ţi cumperi cărţi, Darie?

— Nu ştiu, domnule.

M-a pus să stau într-o bancă din fundul clasei. Am stat unde mi-a spus să stau.

Au început lecţiile: întâi scrisul, linii drepte, linii plecate, ovale, puncte, virgule.

Pe urmă copiii au deschis abecedarul şi au început a citi: o, i, oi…

Mă uitam şi eu în paginile abecedarelor. Aş fi scris, n-aveam cu ce să scriu, n-aveam pe ce să scriu. M-am dus pe la băiatul lui Bucur, cârciumarul de lângă gară. Patru băieţi avea cârciumarul. Unii mai mari decât mine, alţii mai mici.

S-au îndurat de mine şi mi-au dăruit un ciob de tăbliţă.

Condei nu mi-au dat, nici nu le-am cerut.

318

Pe tăbliţă se putea scrie şi cu un vârf de cui.