pe vine.Bărbatul se năpusteşte asupra ei cu pumnii, cu genunchii, cu boturile, cu călcâiele ghetelor. Femeia tace. O
ia, ca pe un bolovan, o ridică şi o izbeşte cu putere de duşumele.Iar se năpusteşte asupra ei. Tudoriţa are faţa toată
umflată, vânătă. Din buzele plesnite, din nas, ţâşneşte sângele. O apucă, o stropşeşte, o înghesuie, o fărâmă.
Femeia tace.
— Nu spui nimic?
254
Femeia – printre buzele însângerate:
— Ce vrei să spun, turbatule?
Turbat într-adevăr, cu ochii ieşiţi de sub pleoape, omul o înghioldeşte, o loveşte, o pocneşte cu şi mai mare sete.Femeia se întinde pe duşumele. Când sta în picioare, părea măruntă. Întinsă, pare mai lungă. Cămaşa i s-a făcut ferfeniţă. Pete mari de sânge îi înfloresc cămaşa. Se întoarce cu spatele în sus şi se bate cu palma peste şezut.
Îl întărâtă:
— Loveşte-mă şi-aici, apucatule. Aici nu m-ai lovit…
Bărbatul se urcă cu picioarele pe ea şi-o loveşte în locul în care până atunci n-o atinsese.
— Şi pe-aici loveşte-mă, neputinciosule – îşi arată umerii
– şi pe-aici, şi pe-aici…
Îi face voile. Îi face toate voile bărbatul.
— Tot nu plângi, muiere?
Printre dinţii spoiţi de sânge, muierea şopteşte:
— Iată, nu plâng. Nu vreau să-ţi fac pe plac. Omoară-mă
dacă eşti în stare, dar de plâns nu plâng…
Mărin Foamete îşi loveşte iar muierea cu picioarele, în coaste o loveşte.
A muiat-o. Femeia dă ochii peste cap. Mărin Foamete iese să se răcorească. Pe Tudoriţa o adună muierile şi-o duc în cealaltă odaie a cantonului.
Frate-meu Ştefan, în tindă, cu aceeaşi bucată de pâine în mână, cu ochii miraţi, priveşte forfota.
Au început din nou să cânte cimpoiul, clarinetul.
Zumzăie şi vioara. Hora, mai aprinsă. Parcă au intrat o mie de draci în trupul fiecăruia. Ulcelele cu vin trec din mână
în mână.
În mijlocul horei, îmbrăcată în ie curată, cu cimber galben pe cap, cu faţa toată vânătaie, Tudoriţa joacă de zor. Joacă şi strigă:
— Băiatul meu a împlinit anul. Să-mi trăiască băiatul.O
255
să-i tăiem moţul… Zi, mă, zi mai repede!
Mă apucă tata de mână.
— Hai, Darie!…
Mă lasă în prag tata. Se întoarce şi-l ia pe frate-meuŞtefan în braţe. Iese cu el afară. Îşi dezbracă zăbunul şi înfăşură pe frate-meu Ştefan în zăbun.
— Vino după mine!
Mă duc după tata. Dezleagă calul de la căruţă şi mă suie călare.
— Ţine-te bine de coama calului!…
Mă agăţ bine de coama calului.
Încalecă şi tata la spatele meu. Pe frate-meu Ştefan îl ţine lângă piept. Strâns îl ţine.
— Dii, bălane!…
Pornim, toţi trei pe acelaşi cal, printre porumburi.
Poteca ne-o luminează slava cerului. Calul ne poartă la pas. Copitele calcă drumul ud.
