În braţele tatii, Ştefan a adormit. În mers, căciula lui de postav, cu pană de cocoş, s-a desprins, a căzut.
Nu ne oprim s-o căutăm, s-o culegem.
Moţul atârnă. O să-l tăiem mâine dimineaţă, cu foarfeca…
256
XI
DUDE DE TOAMNĂ
A rămas în urmă cantonul cu petrecerea. Mă uit îndărăt.
Ferestrele luminate, ochi galbeni, abia clipesc.
S-au făcut mici de tot. Calul, la pas, coboară
dealul.Ocolim pe la marginea cătunului, trecem podul peste gârlă – podul unde s-a făcut de curând un omor.
Pintenogul sforăie, capul şi-l ridică. Poate miroase încă a sânge omenesc. Calului, nu nouă.
— Ţin’te bine, Darie.
— Mă ţin, tată…
Cu mâna strânge căpăstrul. Vânătă, curge domol gârla umflată de ploile toamnei. Au căzut în apă stelele miezului de noapte şi umbrele gheboase ale sălciilor.
— Să nu cădem şi noi…
Mi-am spus fără voie gândul cu glas tare.
— N-avea grijă, rosteşte tata.
S-a potolit calul. Am trecut podul. Ne latră dulăul roşcovan al lui Ivan Negoajă. Frate-meu. S-a trezit. Plânge încet. A tăcut. L-a legănat, l-a adormit iar mersul.
Ce oameni alde Negoajă! A tunat şi i-a adunat… Negoajă
e scurt, îndesat, slinos, negricios, mustăcios, cu buze roşii
– carne vie. Numai Buzulică mai are buze atât de roşii –
roşii şi groase, de trei ori cât degetul cel mare.Aidoma lui Negoajă e nevasta lui Negoajă. Până şi la negii de pe nas se potrivesc. Dacă ar fi fraţi gemeni n-ar semăna mai mult.
Copiii, doi, băiatul şi fata, leit părinţii.Li s-a dus vestea. Au o casă măruntă, cu o singură odaie, albă ca un ou pe dinafară şi pe dinăuntru. În casă nu intră nimeni la Negoajă cu opincile în picioare ori cu poştalii.Se intră
numai în ciorapi.
— Or fi de neam de turci, spun câte unii.
257
— Aş, de unde! răspund alţii. Neam de turci sunt la noi alde Ulmaz. Neamul Ulmăzeştilor se trage dintr-un cavaf.
Neam de turci mai sunt alde Daudescu din Secara…Ăştia seamănă mai mult a arapi…
În jurul casei, Negoajă are o arie mare pe care a schimbat-o în grădină de zarzavat.
— Ce s-or fi apucând alde Negoajă de grădinărit? Numai bulgarii cunoşteau meşteşugul grădinăritului…
Negoajă şi-a săpat fântână în arie. Scoate mereu apă şi-şi udă verzele, pătlăgelele, ardeii. Seara iese la drum cu marfa şi-o vinde. N-are boi, n-are car. Lucrează cu palmele. N-a muncit niciodată pe moşii.
— Nu muncesc decât la casa mea, spune. Să nu-mi fie nimeni stăpân. Nimeni…
Duminica, alde Negoajă stau toţi la uliţă, pe banca de lângă portiţă, primeniţi, gătiţi, cu straie albe ca hârtia. Nu se amestecă deloc cu ceilalţi oameni. Nici măcar nu intră în vorbă cu ei. Numai când au de vândut spun preţul şi se tocmesc. Între ei, alde Negoajă se înţeleg mai mult din ochi, parc-ar vrea să facă economie până şi de cuvinte.Satul îi vorbeşte mereu, uneori de bine, alteori de rău.
Cu gândul la alde Negoajă, ajungem acasă.
Descalecă tata cu frate-meu în braţe. Descalec şi eu.Vin câinii şi ne miros picioarele. Leagă calul tata. Intrăm în casă.
S-a scurs de mult miezul nopţii. În alburiu bate cerul. În alburiu. Vântul clatină frunzele veştede, clatină ramuri ce încep a se usca. Aprinsă – lampa în casă.
Stârcită într-un colţ al patului, mama se luptă cu noaptea, care nu-i aduce nici somn, nici ostoire. E încinsă cu brâul ei lat şi roşu, care-i ţine strânse oasele trupului şi, ca de obicei, îşi ghemuie în faţă, între brâu şi pântec, un smoc vechi de căpătâi. Are un gol acolo înăuntru pe care nu-lpoate astupa cu nimic, gol care o mănâncă şi o macină.
Tata, cu frate-meu în braţe.
258
Închid uşa după mine cu spatele. Răcoare în casă.
