Moare mama! După atâta zăcere, am ajuns cu toţii să

credem că acum i-a venit sfârşitul. Nu mai poate nici să

301

vorbească. Zile întregi nu deschide gura. Buzele plesnite, umflate le mai poate mişca, semn că vrea o înghiţitură de apă… Pieptul i se ridică, se lasă în suspinuri…O păzim cu lumânările aprinse. Surorile îi şi doresc moartea. Au obosit de atâta vegheat…

Tata a mers la negustor, a vorbit să-i dea peste un ceas ori peste o zi câteva scânduri pentru un sicriu, un lemn pentru cruce.

Moare mama!… Moartea ei, acum, e privită ca o uşurare.

Nu e deloc plăcut să stai luni şi luni în casă cu un om care abia respiră, cu cineva care a şi început să putrezească.

Dar uite, mama nu moare. A deschis ochii. A început a mişca mâinile. A prins grai.

— Daţi-mi ceva să mănânc…

I se dă să mănânce. Trece un ceas, mai trece unul, şi mama cere iarăşi de mâncare.

Începe să capete puteri. Umblă prin casă proptindu-se de ziduri. Iese în faţa casei. Se sprijină de stâlpi. O ţin picioarele, minunea minunilor.

Mama umblă prin arie. Stă pe vatră şi ajută la pregătirea prânzului.

A început să şi râdă mama, ea care înainte de a fi bolnavă

râdea atât de rar.

Viaţa, era gata s-o părăsească, i s-a întors dintr-o dată în trup.

Se miră doctorul Ganciu, se miră Dioaica, se miră toţi oamenii şi vin s-o vadă ca pe cineva care s-ar fi întors după o lungă călătorie de pe celălalt tărâm.

Mama nu poate să răspundă întrebărilor care i se pun.Ştie că a fost bolnavă. Ştie că zile întregi nu şi-a dat seama de nimic. Ştie şi altceva: că niciodată n-a crezut că sfârşitul ei este aproape.

— Aveam copii. Trebuia să mă fac sănătoasă să-i cresc.Cui era să-i las? Cine să-i spele? Cine să-i cârpească?Cât am fost 302

bolnavă m-am gândit mult – şi la multe.Numai la moarte nu m-am gândit. Şi, uite. Nici moartea nu s-a gândit la mine. A trecut pe lângă patul meu şi nu s-a oprit… Cred că

omul, dacă nu e prea bătrân, moare dintr-o boală numai dacă îi e frică de moarte, dacă se gândeşte el la moarte…

De ce să mă fi gândit eu la moarte?… M-am gândit la viaţă.

La viaţa mea, la viaţa copiilor mei… E bună viaţa…

Pielea obrazului, întinsă pe oase, e galbenă, e de un galben care bate în negru…

Oamenii dau din umeri, se minunează, pleacă; ducă-se…

Se pare însă că sănătatea mamei nu-mi prieşte mie.De la un timp sunt mereu bolnăvicios… Câteodată mă doare capul. Câteodată mă dor mâinile, picioarele. Nu fac nimic şi totuşi mă simt tare obosit. A început să nu-mi mai placă

niciun fel de mâncare. Burta mi s-a umflat. Mereu mi se umflă burta, abia mă mişc.

Am fost luat în braţe de tata şi dus la doctorul Ganciu.

— Ce e, mă? Te-ai bolnăvit? Dracul te-a luat! O să

mori!…

Îmi ridică până la gât cămaşa, mă întinde pe canapea, începe să bată pe pântecul meu, cu degetele, toba. Burta mi-e umflată într-adevăr ca o tobă.

Caută într-un dulap şi dă câteva prafuri tatii.

— Să le bea cu apă.

Mă prind de tata ciuş. Mă duce acasă. Topeşte prafurile într-o ulcică şi mestecă doctoria până se face albă, ca apa de var.

— Bea, Darie…

Beau apa lăptoasă. E amară. Îmi face greaţă. O arunc afară.

Am tot băut apa în care au fost topite prafurile doctorului Ganciu. Sănătatea s-a depărtat şi mai mult de mine. Au chemat-o şi pe moaşă-mea Dioaica. Şi ea m-a bătut cu degetul pe burtă, m-a bătut cu degetul pe 303

spinare, m-a pipăit pe la vintre, pe la subsuori, şi nu s-a dumerit cu ce-ar putea să mă lecuiască. M-au scos în tindă

şi m-au aşezat pe un maldăr de paie, lângă foc.Dioaica a cerut o bucată de tinichea şi a făcut din ea un fel de tingire.

A înfipt-o în vârful unui băţ crăpat la cap.L-a trimis pe tata să caute câteva bucăţi de plumb la prăvălie.

S-a întors tata cu plumbul. Dioaica a pus plumbul în tigaie şi l-a topit deasupra focului.

Lângă mine, o strachină mare, plină cu apă. Dioaica o să

răstoarne plumbul topit în apă. În formele pe care o să le ia plumbul răcit în apă, o să citească leacul care-mi trebuie.

Răstoarnă Dioaica în strachină plumbul topit. Plumbul pârâie, plesneşte, o bucată mare de metal fierbinte îmi sare în obraz, mi se lipeşte de obraz. Iată leacul. Mă ustură

obrazul de arsură.

Boala a trecut singură. Singură a-venit – ca boala mamei –

singură a plecat. Diavolul s-o ia pe Dioaica!Nu cred în vrăjile ei. Nici mama nu crede în vrăjile ei, dar când e strâns în chingi de suferinţă, rumânul începe să creadă în orice.

Ţârcovnicul Florea Floacă a pus ochii pe o fată din satul vecin. E slab şi zbârcit ţârcovnicul. Oftica îi mănâncă pieptul pe dinăuntru. Cântă în strană şi cântă frumos. Eşi bun de gură şi scrie ca nimeni altul în sat. Ar puţea să se facă notar, dar are două păsuri: fetele îl văd că i-a cam trecut vremea însuratului şi ştiu că-l paşte moartea.Nu-l vor de bărbat. E

numai ţârcovnic. Altceva nu mai e.Câştigă ceva, dar nu destul. Dacă-l ia una, cu tot beteşugul care ar putea să o lase văduvă înainte de vreme, cel puţin să fie cineva. Altfel ar sta lucrurile, dacă ţârcovnicul ar putea deveni şi notar.

Pacoste! Postul de notar nu e gol. Gică Stănescu are într-adevăr sănătatea cam şubredă, dar slujba şi-o face. Poate să-l ducă ţârcovnicul pe notar la groapă. Asta e o socoteală.

S-ar putea întâmplă însă şi de-a-ndoaselea, adică să-i scrie 304