seară?

— Dacă vreţi voi!…

Ne oprim la sfat. Sunt câteva coverci, câteva bostane prin apropiere. Trebuie să mergem călări, la primejdie să fugim.

Avendrea are bâtă, noi ceilalţi, numai nuiele cu care îndemnăm caii la mers.

Ne ducem la furat pepeni, ne trebuiesc bâte. Cuţit areAvendrea. În crâng ne tăiem bâte. Acum suntem înarmaţi.

Încălecăm pe cai şi plecăm spre bostane. Ajungem. Eu şi cu Iţicu rămânem la marginea bostanului şi ţinem opt cai de căpestre. Patru cai îi ţin eu, patru îi ţine Iţicu. Caii sunt cuminţi, nu nechează. Răsuflă pe nări. Aburul cald îmi scaldă fata. Ceilalţi au plecat de-a buşilea pe răzoare. Abia îi mai vedem – mototoale, cum se mişcă. Nu ne temem.N-auzim lătrat de câini, nici glas de om. Bostanele par părăsite.

276

O să ne burduşim pântecele cu pepeni, cu lubeniţe.Ne-a şi venit altă foame…

Noaptea e cenuşie. Ciotul de lună, tot pătat, s-a urcat mai sus. Zumzăit de greieri, de gângănii. Pe sus, în noapte, începe să se tânguie un stol de cocori: crau-crau-crau.

Tânguitul lor seamănă cu al oamenilor.

— Poc, pac!…

Două fulgere scurte, două pocnete, sparg noaptea. Rup pământul spre noi tâlharii de pepeni. Cinci mogâldeţe aleargă spre noi.

— De ce dai, mă?

— De ce să nu dau? Ai vrut să mă-mpuşti…

O izbitură scurtă, ca într-un sac plin. Niciun vaiet. Al şaselea din ceata noastră vine fără să se grăbească. E

Avendrea. Ajuns lângă noi. Are poala plină de lubeniţe, de pepeni…

— Voi ce-aţi făcut cu pepenii?

— I-am aruncat…

— O să vă dau să mâncaţi coji…

Încălecăm pe cai şi ne întoarcem la locul nostru. Mai fumegă focul. Îl înviem. Focul bate întunericul cu aripile lui.

Pepenii lui Avendrea sunt cruzi, amari. Îi spintecă, muşcă din ei, îi aruncă peste umăr. Lubeniţele – nişte gâgâlici cât pumnul. Nici ele nu sunt coapte. Le încearcă, le aruncă…

Caii, împiedicaţi, la o aruncătură de piatră, pasc iarba.Ne lungim pe maldărul de buruieni, ne tragem căciulile pe urechi. Avendrea a adormit.

În sat, n-avem judecătorie. Avem numai gară şi poştă.Judecătoria este peste două sate în sus, pe Călmăţui, laCârligaţi. Vine o dată pe săptămână

277

judecătorul cu birja.Notarul scoate dosarele din dulap, le-ntinde pe masă. Judecă judecătorul procese mărunte –

furturi de găini, furturi de oi, bătăi între neamuri şi, uneori, certuri pentru pământ. Procesele mai grele le trimite judecătorul mai departe, la Turnu.

Judecătorul e tânăr. Are un cap frumos, oacheş. Ocheamă

Agripina pe nevastă-sa. Muierile din sat îi zic Pipina…

Treaba lui… Lumea spune de judecător că şi-a adus lăzi cu cărţi şi că, atunci când nu e la judecătorie, stă ca un nebun, cu nasul între foi. Mai mult îi ceartă pe împricinaţi decât îi judecă.

Vorbeşte cu glas moale judecătorul, cu glas dulce:

— Cine e reclamant? întreabă judecătorul.

— Gogu Lincă, răspunde notarul.

— Şi pârât?

— Stoenescu.

Stoenescu e numele adevărat al lui Avendrea, NicuStoenescu…

— Care e pricina?

— Furt de găini.

Lincă şi Avendrea ies în faţă. E plină primăria de oameni.

— De ce-ai furat, mă, găinile omului?

— Să vedeţi, domnule judecător…

Niciodată Avendrea nu mărturiseşte faptul. Niciodată

reclamanţii n-au probe. Judecata e începută numai pe bănuieli. Fără dovezi nu poate fi osândit nimeni. Avendrea nu capătă osândă… Numai scatoalce de la Mieluşel, la cercetări…

Intră Ciocoşa. Intră şi maică-sa, Unturica. Ciocoşa e frântă

de spinare. Are şaptezeci de ani. I-au murit copiii, băieţi şi fete, de oftică, afară de unul. I-a murit şi bărbatul, demult, tot de oftică. Abia şi-l mai aminteşte.

Ciocoşa, peste drum de primărie, are case – case mari, vite, slugi. Are vii şi pământuri. Mai spre fundul ariei, într-o 278

cotineaţă,

maică-sa,

care

apropie

suta,