Tata îl dezbracă pe frate-meu şi-l aşează lângă

mama.Frate-meu se trezeşte. Îl aud îngânând:

— Iapă, iapă, iapă…

— Ce spune ăsta, tată?

— Adu-i o cană de apă.

266

Aduc apă. Soarbe frate-meu câteva picături. Apoi capul îi cade.

Mama îi mângâie părul, obrazul. Îl mângâie încet, cu degetele ei lungi şi subţiri, numai vine şi oase.

— Dragul mamei, drag…

Îi e teamă să nu-l trezească. Mă bag în culcuş.

Dinspre casa lui Păscuţu auzim zarvă. Ce-a putut să mai spargă Zinca la ceasul ăsta?

La vară, am să mă urc în dud. Am să scutur dude. Frate-meu o să se poată ridica în picioare. Ba chiar o sămeargă

câţiva paşi. O să culeagă dude şi-o să le mănânce.O să-şi mânjească obrajii de dude – de dude timpurii, de dude de vară, de dude de toamnă.

— Sunt dulci dudele?

— Dulci…

267

XII

PISICA

La fântână de sub salcie, prietenii mei, ciopor pe buduroi: Pe lângă jgheab, la rând, caii. Scoatem apă cu ciutura, o răsturnăm în scobitură.

Caii sorb, tobă li se fac pântecele.

Dacă ne-ar luneca unuia piciorul, ne-am prăvăli în fântână. Abia vedem, fundul licărind. Cumpăna e înaltă.

După înălţimea cumpenei, cunoaştem adâncimea, fântânii.

După înălţimea cumpenei, ştim dacă apa e sloi ori cocleală în miezul verii.

Apa care gâlgâie în fântână din faţa casei noastre e totdeauna rece şi bună.

Vin femeile de pe alte uliţi şi iau la amiază şi seara apă de băut în urcioare.

Bărbaţii, la şanţ, la cârciumă, la primărie. Femeile, la gard, la fântână, stau de vorbă.

Se duc băieţii cu caii, să-i pască, departe, pe mirişti…Nu s-a început culesul porumbului. O să înceapă, peste o săptămână, peste două. Nu toate miriştile au fost arate…

— Hai cu caii, Darie!…

— Hai!…

Caut o căciulă, o ruptură, o pun pe cap. Arunc în spinare un zăbun al soră-mi – zdreanţă, zăbunul.

Toamnă. Noapte răcoroasă. Am cu ce să mă

încălzesc.Dezleg bălanul şi -1 duc la fântână. Adăp bălanul şi-l încalec.

Ceilalţi au şi plecat. Ating bălanul cu nuiaua, bălanul fuge.Mă ţin cu mâinile de coamă, mă ciuciulesc. Capul mi-laşez de-a lungul coamei. Aleargă bălanul, mănâncă

pământul. Dacă drumul ar fi aşternut cu piatră şi bălanul potcovit, bălanului i-ar scăpăra potcoavele… Nu-i scapără, 268

că nu le are. Drumul, drum de ţărână…

Iacătă, i-am ajuns, trec în rând cu ei, domol mergem, domol.

— Unde paştem caii la noapte?

— Lângă crâng, la Adâncata, răspunde Avendrea…

Dacă mă satur de joacă şi sunt mort de osteneală şi totuşi somnul nu vine să se lipească de mine, să-mi adoarmă dracii, apuc pe uliţa care duce spre gară şi mă

duc la unchiul Burdulea. E cel mai vechi din neamul nostru unchiulBurdulea. Acuşi apropie suta. I-a murit baba. Din şapte băieţi îi mai trăiesc doi, Mărinică şi Dănică. Din cinci fete, una mai mare. Nepoţi, o droaie i-au rămas. Dacă ar veni duminica să-l vadă, i s-ar umple aria de lume unchiuluiBurdulea. Nu vin decât la zile mari, când unii, când alţii.

E nesuferit bătrânul. Mereu povesteşte de când era el tânăr şi… frumos.

Că unchiul Burdulea a fost tânăr, nu mai încape nicio îndoială. Oricine e o dată tânăr, după câte am apucat şi eu să aflu. Că a fost frumos, greu să-l crezi. Uite – o arătare de om. E unchiul Burdulea. Când umblă, îi vine tatii cam până la chimir. I s-a îndoit mijlocul, n-are bardă, n-are mustăţi. N-are nici păr pe cap, n-are pe nicăieri pe trup, a rămas spân. S-a trezit intr-o dimineaţă fără gene, fără

sprâncene. Părul – grămadă, pe căpătâi.

Mă duc pe la unchiul Burdulea pentru pricina care-i face pe ceilalţi să-l ocolească. Povesteşte despre oamenii ale căror oase s-au topit sub buruieni.

Mă duc şi pentru altceva – unchiul Burdulea cântă. Îmi plac oamenii care cântă. Unchiul Burdulea însă cântăcu glas tare, ceea ce nu cutează niciun lăutar să cânte decât la ureche, şi încă unuia cu chef. Trec muierile, fetele, în stol, pe uliţă, de la prăşit ori de la secerat. Unchiu-meu, la 269

poartă, cât îl ţinea gura:

Noaptea pe-ntunericu

Pipăii cu degitu

Găsii lelii peticu…

Muierile fac haz, fac haz fetele. Una mai şugubeaţă: