— Ce să-mi arăţi? Buricul? Ai şapte, lele Ilina…
Ne aude Uie.
— Nu ţi-e ruşine, fa? Eşti muiere bătrână. Te legi şi de copii…
— Ei, lasă, că nu e chiar copil, şi-apoi nu sunt bătrână.Hai, Darie…
— Du-te cu altul, îi spun şi mân boii mai departe.
Sună „Albionul” lui Beca, sună…
Ilina se duce în porumb cu băiatul lui Beca – cu băiatul ăl mare, cu Gogoi, care are faţa mâncată parcă de gândaci… Până spre seară o să se mai aducă şi cu alţii.
Încearcă nişte scame de nori să se-nchege. De-ar veni o răpăială de ploaie… Să vină şi să treacă repede. Să ude 207
văzduhul. Să potolească arşiţa. Să răscolească pământul, care-mi frige tălpile. Picioarele mi-au devenit două răni care dor. Degeaba le mai presar cu ţărână. Sângele curge, se sleieşte, din nou curge.
De-ar veni pânza de apă a ploii… De-am avea la car o cergă
mare şi două prăjini lungi să le-ntindem spre cer şi să
acoperim soarele! Pace bună…
Norii au luat-o spre Dunăre. Au trecut Dunărea. S-au pierdut spre Balcanii pe care în zilele cu cer limpede, dacă
mă sui pe măgură, îi văd lucind, scânteind în lumină spinări gheboase, pietroase, sive, grive, pleşuve.
Niciodată n-am trecut Dunărea la bulgari. M-am scăldat în Dunăre. O să mă scald peste o lună spre toamnă, după
treierat.
Nu-i ajung hambarele boierului. Nu-i ajung nici magaziile gării. N-are unde-şi păstra tot grâul. O parte din el îl duce repede la Dunăre. Adică, el dă poruncă să i se ducă grâul la şlepuri. De dus, îl ducem noi, îl duc alde Beca, aldeMisirliu, toţi învoitorii care au car şi boi. Uie n-are car, n-are boi.
Păcat. N-a văzut nici şlepurile, nici Dunărea.Şlepurile sunt negre, burticoase, şi arunci întruna în ele saci cu grâu.
Dunărea e lină, adâncă, turbure. Pe mijloc face spume când o ia vântul în răspăr…
Duci grâu la Dunăre, capeţi bani. Câţiva gologănaşi mărunţi de sac poţi să capeţi. La un drum, cu dusul, cu întorsul, cu descărcatul, câştigi un leu şi ceva. Dacă n-ai opinci, poţi cu banii ăştia să-ţi cumperi o opincă. Mai duci grâu o dată, poţi să-ţi cumperi opincă şi pentru celălalt picior. Dacă vrei flanelă sau cojoc trebuie să cari cinci tarlale de grâu la Dunăre. Cum să cari atâta belşug!… Mai umbli cu pălăria găurită, bleojdită, mai umbli fără pălărie. În loc de cojoc, porţi zăbun, da nu mori de asta. Dai banii perceptorului, dări la stat – ori cârciumarului. Dacă-i duci 208
toţi cârciumarului, nu e rău. O seară-ntreagă uiţi de necazuri.
Îmi place Dunărea. Apă câtă vrei, te scalzi după poftă.Te dai ca peştele afund. Să bagi de seamă să nu rămâi la fund, chiar dacă ştii să înoţi. Unii băieţi rămân. Şi mai rămân la fund şi oamenii cărora de osteneală le scapă
piciorul alăturea de scândura care leagă şlepul cu malul de piatră.Se rostogolesc cu sac cu tot între şlepuri. Căutaţi-l!… Logofătul Gânţă înjură de mama focului. Nu vă
speriaţi.Nu-njură Gânţă pentru omul pe care până la urmă
îl scot apele umflate cine ştie unde. Gânţă înjură pentru sacul pierdut, de care are de dat socoteală, al cărui preţ
administratorul i-l opreşte din leafă.
— N-ai avut grijă, Gânţă, de sacul boierului…
— Am avut grijă, domle administrator. S-a întâmplat…
— Să nu se fi întâmplat…
— Hai, măăă, daţi zor!…
Am dat zor. Nu mai putem să dăm zor. Câmpul s-a prefăcut în iad. Ni s-a aprins carnea. Simţim cum ne plesnesc, în ţăndări subţiri, oasele, cum ni se desfac încheieturile.Capul fierbe, ca o oală în clocot. Din boi izvorăsc aburi, aburi fierbinţi. Gâfâim. Gâfâie şi boii. Li se moaie genunchii.Cum poţi să-i mai biciui…
— Diii, hăis, cea! Diii, boală!…
— Hai, măăă. Daţi zor!
Astupar-ar clisa gura văduvă de buze a lui Gânţă…
— Ho…
S-a oprit sunetul secerătoarei. Toate secerătorile şi-au oprit sunetul. Zac cu aripile întinse ca nişte mori în vânt, pe zăpuşeală, fiare moarte.
— La masă, băăă!…
Trag aerul în piept, parcă beau jar dintr-o găleată, parcă
209
beau flăcări…
