Negoajă şi-a săpat fântână în arie. Scoate mereu apă şi-şi udă verzele, pătlăgelele, ardeii. Seara iese la drum cu marfa şi-o vinde. N-are boi, n-are car. Lucrează cu palmele. N-a muncit niciodată pe moşii.

— Nu muncesc decât la casa mea, spune. Să nu-mi fie nimeni stăpân. Nimeni…

Duminica, alde Negoajă stau toţi la uliţă, pe banca de lângă portiţă, primeniţi, gătiţi, cu straie albe ca hârtia. Nu se amestecă deloc cu ceilalţi oameni. Nici măcar nu intră în vorbă cu ei. Numai când au de vândut spun preţul şi se tocmesc. Între ei, alde Negoajă se înţeleg mai mult din ochi, parc-ar vrea să facă economie până şi de cuvinte.Satul îi vorbeşte mereu, uneori de bine, alteori de rău.

Cu gândul la alde Negoajă, ajungem acasă.

Descalecă tata cu frate-meu în braţe. Descalec şi eu.Vin câinii şi ne miros picioarele. Leagă calul tata. Intrăm în casă.

S-a scurs de mult miezul nopţii. În alburiu bate cerul. În alburiu. Vântul clatină frunzele veştede, clatină ramuri ce încep a se usca. Aprinsă – lampa în casă.

Stârcită într-un colţ al patului, mama se luptă cu noaptea, care nu-i aduce nici somn, nici ostoire. E încinsă cu brâul ei lat şi roşu, care-i ţine strânse oasele trupului şi, ca de obicei, îşi ghemuie în faţă, între brâu şi pântec, un smoc vechi de căpătâi. Are un gol acolo înăuntru pe care nu-lpoate astupa cu nimic, gol care o mănâncă şi o macină.

Tata, cu frate-meu în braţe.

258

Închid uşa după mine cu spatele. Răcoare în casă.

— Darie, fă lampa mai mare!

Răsucesc uşor rotiţa lămpii. Creşte flacăra. Mama deschide ochii.

— Băiatul meu!…

Încearcă să plângă… Ochii uscaţi n-au lacrimi, gâtul nare putere. Îngaimă cuvinte pe care nu le înţeleg. I-au căzut obrajii. I s-a încreţit fruntea. E galbenă cum sunt sloiurile de ceară din care lumânărarii fabrică lumânări.

Când am prins a deschide ochii şi a-mi da seama despre ce se petrece în jur, de multe am avut a mă mira. Mă

miram că oamenii vorbesc şi se înţeleg între ei prin cuvinte şi mă miram că vitele mugesc numai, că păsările ciripesc.Mă miram că sunt atât de tăcuţi copacii, că sunt atât de tăcute ierburile şi atât de minunat colorate florile câmpului.Şi mă miram că în sat vedeam două feluri de oameni: oameni jerpeliţi care umblau, de cum se topeau zăpezile şi până toamna târziu, când îngheţa clisa, cu picioarele goale, şi oameni îmbrăcaţi ca oamenii, încălţaţi cu ghete, lustruite chiar în mijlocul verii. Noi purtam căciuli, pălării, ori hălăduiam cu capul gol – cum se întâmplă. Acriturile satului aveau haine închise cu nasturi lucioşi şi pălării tari – gambete.

Treceau de câteva ori pe zi, pe lângă casa noastră, trenuri iuţi, de pasageri, şi trenuri lungi, de marfă, cu mers greoi. Mă uitam la lumea aceea care venea dinspre Dunăre şi urca spre Ruşii-de-Vede, în vagoane, sau venea dinspreRuşii-de-Vede spre Dunăre cu trenul, care uruia şi alerga de nu-l puteai ajunge nici cu praştia…

O acritură şi-a scos odată capul pe fereastra unui vagon.

Gambeta i-a luat-o vântul. S-a rostogolit gambeta.Ne-am repezit şi am cules-o din iarbă. Era o pălărie neagră, tare 259

ca o căldare. Ne-am aşezat-o pe rând pe cap. Ne intrau capetele în ea ca într-o oală. Apoi am pus-o jos şi ne-am urcat cu picioarele pe fundul ei. Dacă am văzut că nu se mototoleşte am început a o lovi cu bâtele. Zbârnâia!… Nici chip să se mototolească ori măcar să crape. Suna ca o tobă.

A venit între noi Voicu, poştaşul, şi ne-a luat-o. A şters-o de praf cu mâneca flanelei şi şi-a pus-o pe cap. Şi acum o poartă. S-a înverzit pălăria tare, pe margini – dar atât. Nici ploile, nici zăpezile n-au muiat-o…

Gambeta aceasta, ajunsă din întâmplare în mâinile noastre, era întâia pe care o pipăiam, dar a cincea care umbla prin sat. Purta gambetă văru-meu Niculae Dimozel, dirigintele poştei, Miliarezi, boierul schilod din satul vecin, care trece şi pe la noi cu gabrioleta. Mai purta gambetă şi morarul din cătun, Gună Isopescu şi, câteodată,Popescu-Bragadiru, dascălul care ne învăţa carte.

Notarul Stănescu şi fraţii mamei, Tone şi Lisandru, purtau ca şi flăcăii satului, ori ca oamenii mai avuţi, pălării moi, negre. Cine purta gambetă era poreclit acritură. Acritură li se mai spunea şi celorlalţi – notari, cârciumari, perceptori, care se înveşmântau în haine nemţeşti. Dar fruntea acriturilor era negustorul Gherasim Şerbu, care fusese lumânărar mai înainte. Acum nu era numai lumânărar.

Venise în sat, dinspre munte, ca şi Mareş, cârciumarul, cu care se aveau la cuţite fraţii mamei, cu căruţa cu mere dinspre Piteşti. Văzuse sat mare şi se pripăşise aci.

Închiriase o casă şi trimisese scrisoare să-i vie ajutoare.

Satul se pomenise într-o zi cu o liotă întreagă de băieţi blonzi şi înalţi, cu chici de le băteau umerii, cum la noi purtaseră

pe vremea lor numai bătrânii. În căruţe lungi, mocăneşti, aduseseră scule, cazane şi cutii. S-a zvonit repede noutatea: mocanul o să facă fabrică de lumânări.

Înfiripaseră repede fabrica. Până noaptea târziu lucrau.Ne adunam la ferestre şi-i priveam cum frământă ceara şi cum 260

scot din fabrica lor, mai curând din mâinile lor, lumânări moi şi subţiri de mort, ieftine, şi lumânări mari, groase şi albe, pentru botezuri şi nunţi.

Mergea bine negustoria lumânărarului. Casa închiriată

pe o iarnă o cumpărase şi-o înzestrase cu acoperiş nou, cu uşi şi cu ferestre noi. Cu albastru erau acum vopsite ferestrele şi uşile. În curte construise Gherasim Şerbu magazii.

Nevastă-sa, căreia tot satul îi spunea piteşteanca, venise aici desculţă, pricăjită, înfofolită într-un cojocel unsuros şi în pestelci boţite. La numai un an purta în picioare papuci noi, cu tocuri înalte, rochii cu flori mari, şi se lăuda că în curând o să-i cumpere lumânărarul pălărie de la oraş.Era o femeie înaltă, albicioasă, uscăţivă. Se uita de sus la muierile rumânilor. Duminica se ducea în vizite la orăşence, adică la nevasta notarului şi la ţaţa Polina, nevasta vărului meu Niculae Dimozel.

Mureau oamenii – Gherasim Şerbu vindea lumânări de mort. Se năşteau copii – Gherasim Şerbu vindea lumânări pentru botez. Aveau loc nunţi – Gherasim Şerbu vindea lumânări de cele mari şi albe pentru nunţi. Başca ce mai vindea pentru pomeni, pentru parastase. Nu unui sat, ci tuturor satelor din jur Gherasim Şerbu le vindea lumânări.

Strâns la mână, a adunat în scurt timp avere. Fabrica de lumânări şi-a mutat-o în magaziile de fund, iar în casa cu faţa la uliţă a deschis prăvălie cu de toate. Baloturi întregi au adus căruţele lumânărarului de la oraş. Prăvălia a deschis-o de Paşte şi-a dat zvon în sat: „Vând ieftin”.Oamenii s-au îmbulzit ca la pomană. Oricât de sărac ar fi cineva, aşa e obiceiul pământului, trebuie să-şi îmbrace copiii de Paşte. Crăciunul sătul, Paştele fudul.

Ne-a luat şi pe noi tata şi ne-a dus cu cârdul la prăvălia lui Şerbu. Surorilor le-a cumpărat pantofi, barişe. Nouă

ghetuţe, flanele şi câte o pălărioară. Pălăria mea era o 261

grozăvie: la betelia care o înfăşură era cusut în dreapta un pistol albastru, de tinichea. A adunat avere mare GherasimŞerbu. Într-o zi a luat-o din loc ca şi fratele mamei, care plecase la oraş. Nu-i mai plăcea nici lui Gherasim Şerbu, şi mai ales nevestei lui, satul…

Unei singure muieri din sat i-a părut rău de plecarealui Gherasim Şerbu şi a piteştencei – nevestei lui Păscuţu, orăşeanca de la marginea Ruşului-de-Vede, oploşită în sat. E

o femeie mică, bălană. Parcă e spoită cu lapte. Păscuţu e bătrân. Nevastă-sa, Papelca, tânără. Moşneagul n-o duce la muncă. La muncă merge cu taică-său.

— De ce nu-ţi iei muierea la muncă, Păscuţule?

— Să n-o ardă soarele. Nu vreau ca nevastă-mea să fie pârlită de soare şi să aibă mâini urâte. Vreau să-mi gătească

de mâncare cu mâinile curate…

Într-adevăr, Papelca are mâinile albe şi mici, cu unghiile totdeauna curăţate, tăiate scurt.

I-a născut trei copii. Unul seamănă cu nenea Gigoi, altul cu Dumitrache Vătui, fetiţa – Dina – seamănă cu prietenul fratelui meu Ion, cu Avendrea, hoţul de cai.

— Cu cine prinzi tu copiii, Papelco? o întreabă câte o muiere care-i caută râcă.

— Cu cine pot, fa, cu cine pot…

Păscuţu are două case. Una mică, în fundul ariei, alta mare şi nouă, în faţă, lângă uliţă. Păscuţu stă cu nevasta şi cu copiii în casa mică. În tindă, pe o rogojină, doarme taică-său. În casa din faţă locuiesc ofiţerii care au venit să

măsoare câmpurile. În coşarul vitelor, care de mult nu mai e locuit de vite, dorm soldaţii, ordonanţele.

Locuiesc doi ofiţeri în casa lui Păscuţu. Amândoi tineri, cu mustaţă subţire pe buză. Numai unul are nevastă. Ofiţerul însurat şi-a adus şi servitoarea. E dinspre munte.Parc-ar 262

cânta când vorbeşte. O cheamă Zinca.