— Nu-ţi trebuie un piepten, leleoo?…

Mama le face semn cu mâna să intre în arie. Intră

ţigăncile. Unele îi ghicesc în cărţi, altele în ghioc, altele în palmă. E zbârcită tare palma mamei în care se uită

ghicitoarea.

— N-ai să mori, muiere…

— Daţi-i niţică ţâţă băiatului meu…

Ţigăncile care au puradei scot prin despicătură cămăşii ţâţe mari, negre, umflate, cu sfârc roşu.

Hulpav, frate-meu se repede şi suge. Mă uit şi văd cum joacă fălcile… Se satură şi lasă ţâţa. Ţiganca îl pune în copaie. Îl culcă.

— Flămând fusese, mânca-l-ar maica…

— Să mai treci şi mâine. O să-ţi dau o găină…

Trec şi a doua zi ţigăncile, şi a treia zi.

Nu mai aveam găini. Nu mai aveam nicio pasăre în curte, numai în podul casei câteva cuiburi de hulubi jucători.

Hulubii jucători se ridică până în slava cerului. Acolo încep să se joace. Când le place lor se strâng sus, ghem, şi vin până lângă pământ cu aripele strânse de-ai spune că sunt pietre. Lângă pământ desfac aripele şi o iau din nou în sus.

N-au cum să-i prindă ţigăncile.

— Ce facem cu băiatul ăsta, femeie? O să moară lângă

tine. Eu zic să-l dăm cuiva de suflet.

— Să-l dăm de suflet, îngână mama.

Cuvintele i se opresc în gât. O înăbuşă plânsul..

S-a dus veste că vrem să-l dăm pe Ştefan de suflet, că

vrem să-l dăm cuiva să-l crească.

Au venit multe muieri. Mama a vorbit cu ele. Nici uneia nu s-a îndurat să i-l dea. Dacă ar fi avut puteri, s-ar fi ridicat 250

din culcuşul ei, ar fi pus mâna pe dârjală şi le-ar fi alungat până la marginea satului.

— Na, băiat! Na, băiat! Fă-ţi copil dacă-ţi trebuie…

Dar într-o zi a pogorât din deal, de la canton, o femeie scurtă, îndesată, cu dinţi mari, albi. Bună de gură

Tudoriţa, nevasta cantonierului Mărin Foamete.

— De zece ani sunt măritată. Îmi sfârâie inima după un băiat. Dă-mi băiatul tău. O să-l cresc ca şi cum ar fi al meu. O să ţi-l aduc de când în când să-l vezi.

Sleită, mama deschide ochii. E hotărâtă. Frate-meu s-a izânit de tot. Ţi-e şi scârbă să-l vezi.

Ne-a chemat pe toţi mama. A venit şi tata. Tudoriţa l-a luat pe Ştefan în braţe şi a plecat cu el la canton. A uitat să ni-l mai aducă. Mergea câteodată tata călare să-l vadă.La întoarcere îi spunea mamei cu glasul pe jumătate:

— E sănătos băiatul. O să crească mare…

Aria noastră e goală. E pustie. A năvălit toamna peste câmpuri. Plouă. Pădurile de porumb, cât vezi cu ochii, foşnesc, foşnesc. O să înceapă curând culesul porumbului.N-avem ce culege.

Pe frate-meu Ion l-au băgat părinţii slugă la un chiabur, Şoavă, unde munceşte de cum se luminează până spre miezul nopţii. Se abate în fugă frate-meu Ion pe la noi.

— E rău să fii slugă…

În schimbul muncii lui capătă mâncare. La primăvară o să capete o pălărie şi o pereche de opinci. Dacă o să

dovedească hărnicie, o să-i dea Şoavă şi obiele peste tocmă…

Tudoriţa ne-a vestit:

— Sâmbătă seara să veniţi cu naşii băiatului şi cu rudele la canton. Împlineşte sorocul Ştefan şi vrem să-i luăm moţul… O să fie o petrecere!…

Mama, lungită în pat, se bucură. Dacă e băiatul 251

sănătos!… Are de ce să se bucure.

— Să vă duceţi, maică, ne îndeamnă. Să te duci şi tu, rumâne, îi spune tatii.

— O să mă duc şi eu…

Sâmbătă seara aşteaptă trei căruţe în faţa casei noastre.S-au adunat neamurile. Au venit şi naşii. Cine nu e dornic să

petreacă pe degeaba!

Îl văd în căruţă pe nenea Ştefan, îl văd pe unchiulPăune Vacă, o văd şi pe Uche, nevastă-sa. Uche şi-a luat în sân câteva gloduri de pământ roşu. Scoate glodurile din sân, le ronţăie, le mestecă, le înghite.

Ne urcăm şi noi în căruţă. Caii pornesc în pocnete de bice.

Au fost urcaţi în căruţa din frunte şi trei ţigani –lăutari.

Cerul de toamnă a pogorât jos de tot. Plouă mărunt.Ne-am întors straiele pe dos. Nu ne pasă de ploaie.

Ajungem la cantonul învelit cu ţiglă roşie. Lângă canton, bariera, fântâna. E mare cantonul. Are două încăperi largi, şi la mijloc o tindă şi mai largă. În tindă, la foc, oale pântecoase şi înalte. În oale: varză cu carne de berbec.

S-a lăsat întunericul. Ploaia sună în geamuri. Se opreşte ploaia. Vine vântul şi sparge norii. Cimpoiul cântă.Cântă

clarinetul. Între ele, vioara cu trei coarde vorbeşte altă limbă.

Din mână în mână trece ţoiul de ţuică, ulceaua cu vin. Se încinge chef mare. Din străchini oamenii mănâncă cu degetele varza şi carnea grasă de berbec. Doi berbeci bătuţi a înjunghiat Mărin Foamete. Petrec oamenii. Petrecem şi noi, copiii. Nouă ni s-au dat bucăţi fripte şi câte un codru de pâine. Mâncăm pe lângă ziduri în picioare. Dacă n-avem loc la masă, n-avem şi pace.