A muiat-o. Femeia dă ochii peste cap. Mărin Foamete iese să se răcorească. Pe Tudoriţa o adună muierile şi-o duc în cealaltă odaie a cantonului.

Frate-meu Ştefan, în tindă, cu aceeaşi bucată de pâine în mână, cu ochii miraţi, priveşte forfota.

Au început din nou să cânte cimpoiul, clarinetul.

Zumzăie şi vioara. Hora, mai aprinsă. Parcă au intrat o mie de draci în trupul fiecăruia. Ulcelele cu vin trec din mână

în mână.

În mijlocul horei, îmbrăcată în ie curată, cu cimber galben pe cap, cu faţa toată vânătaie, Tudoriţa joacă de zor. Joacă şi strigă:

— Băiatul meu a împlinit anul. Să-mi trăiască băiatul.O

255

să-i tăiem moţul… Zi, mă, zi mai repede!

Mă apucă tata de mână.

— Hai, Darie!…

Mă lasă în prag tata. Se întoarce şi-l ia pe frate-meuŞtefan în braţe. Iese cu el afară. Îşi dezbracă zăbunul şi înfăşură pe frate-meu Ştefan în zăbun.

— Vino după mine!

Mă duc după tata. Dezleagă calul de la căruţă şi mă suie călare.

— Ţine-te bine de coama calului!…

Mă agăţ bine de coama calului.

Încalecă şi tata la spatele meu. Pe frate-meu Ştefan îl ţine lângă piept. Strâns îl ţine.

— Dii, bălane!…

Pornim, toţi trei pe acelaşi cal, printre porumburi.

Poteca ne-o luminează slava cerului. Calul ne poartă la pas. Copitele calcă drumul ud.

În braţele tatii, Ştefan a adormit. În mers, căciula lui de postav, cu pană de cocoş, s-a desprins, a căzut.

Nu ne oprim s-o căutăm, s-o culegem.

Moţul atârnă. O să-l tăiem mâine dimineaţă, cu foarfeca…

256

XI

DUDE DE TOAMNĂ

A rămas în urmă cantonul cu petrecerea. Mă uit îndărăt.

Ferestrele luminate, ochi galbeni, abia clipesc.

S-au făcut mici de tot. Calul, la pas, coboară

dealul.Ocolim pe la marginea cătunului, trecem podul peste gârlă – podul unde s-a făcut de curând un omor.

Pintenogul sforăie, capul şi-l ridică. Poate miroase încă a sânge omenesc. Calului, nu nouă.

— Ţin’te bine, Darie.

— Mă ţin, tată…

Cu mâna strânge căpăstrul. Vânătă, curge domol gârla umflată de ploile toamnei. Au căzut în apă stelele miezului de noapte şi umbrele gheboase ale sălciilor.

— Să nu cădem şi noi…

Mi-am spus fără voie gândul cu glas tare.

— N-avea grijă, rosteşte tata.

S-a potolit calul. Am trecut podul. Ne latră dulăul roşcovan al lui Ivan Negoajă. Frate-meu. S-a trezit. Plânge încet. A tăcut. L-a legănat, l-a adormit iar mersul.

Ce oameni alde Negoajă! A tunat şi i-a adunat… Negoajă

e scurt, îndesat, slinos, negricios, mustăcios, cu buze roşii

– carne vie. Numai Buzulică mai are buze atât de roşii –

roşii şi groase, de trei ori cât degetul cel mare.Aidoma lui Negoajă e nevasta lui Negoajă. Până şi la negii de pe nas se potrivesc. Dacă ar fi fraţi gemeni n-ar semăna mai mult.

Copiii, doi, băiatul şi fata, leit părinţii.Li s-a dus vestea. Au o casă măruntă, cu o singură odaie, albă ca un ou pe dinafară şi pe dinăuntru. În casă nu intră nimeni la Negoajă cu opincile în picioare ori cu poştalii.Se intră

numai în ciorapi.

— Or fi de neam de turci, spun câte unii.

257

— Aş, de unde! răspund alţii. Neam de turci sunt la noi alde Ulmaz. Neamul Ulmăzeştilor se trage dintr-un cavaf.

Neam de turci mai sunt alde Daudescu din Secara…Ăştia seamănă mai mult a arapi…

În jurul casei, Negoajă are o arie mare pe care a schimbat-o în grădină de zarzavat.

— Ce s-or fi apucând alde Negoajă de grădinărit? Numai bulgarii cunoşteau meşteşugul grădinăritului…