Cântă undeva în grâu prepeliţa. Sus, ca atârnată de slăvile cerului de un fir nevăzut, se leagănă şi fluieră ciocârlia.
204
Macii ridică deasupra spicelor pălării roşi cu măciulii negre. Măciulii negre peste pălării roşii, cu foi late – asta sunt macii. Culeg maci să-i pun la pălărie. N-am pălărie.
— Înjugă boii, că ne prinde soarele trândăvind…
Se măsoară postaţele. Ne-a înecat, ca o apă limpede, lumina. „Albionul” lui Vasile Beca sună, sună… Sună pe aproape şi alte secerători. Grâul cade, polog pe care-l aşezi peste alt polog. Mai adaugi un polog. Le strângi la un loc pe toate trei, le strângi bine şi le înfăşori cu o legătură de spice. Aşezi snopul cu spicele în sus, să le mai bată soarele până-nspre seară, când vor fi clădite clăile.
Dacă n-am fi intrat în seceră cu alţii, ar fi trebuit să
secerăm cu mâna. Am fi ţopăit ca broaştele, săptămâni de-a rândul cu genunchii goi prin ţepile miriştii, cu pojarul soarelui în spinare, în creştet… Acum ţopăim mai puţin.
Dacă n-aţi secerat grâu nu cunoaşteţi preţul pâinii.Numai dulceaţa i-o cunoaşteţi.
Năduşit, a venit Tiţă Uie. A venit şi nevastă-sa, în urma lui, suflând greu, ca o iapă lihnită, cu traista cu merinde la spinare – ce merinde, o mămăligă, un ou, o chită de ceapă
verde. Uie a adus urciorul cu apă. Frumos urcior, cu două
ţâţe.
— Unde e postaţa noastră?
— Mai încolo…
Cât prinzi cu privirea spre Dunăre, grâu, numai grâu.Grâu cuspicul roşcat, cu spicul cât vrabia. Spre miazănoapte se întind, până la drumul Ruşului, păduri de porumb, înalte, verzi. Vântul le foşneşte foile, ştiuleţii cu dinţii acoperiţi de mătase.
— Măi, măăă!
Glasul lui Gânţă. Gura logofătului n-are buze. De aceea i se văd totdeauna fasolele, printre care scuipatul i se prelinge pe bărbie. N-are buze Gânţă. I le-au mâncat 205
orătăniile, când era copil.
— Daţi-i drumul, măăă!…
— I-am dat de mult…
Frânţi de mijloc, adunăm poloagele, legăm snopii. Soarele arde. Miriştea frige. Spinarea, mereu îndoită, doare.Mâinile, picioarele sângeră. Acoperim tăieturile cu ţărână fierbinte.
Sângele se-ncheagă, amestecat cu ţărână se opreşte. Carnea julită, despicată, se închide. Dacă tăietura e adâncă, până la os, te dai la o parte din văzul celorlalţi şi slobozi udul peste rană. Doare. Scrâşneşti din dinţi.Doare şi… trece.
— Hai, măăă, daţi zor!…
Dăm zor. De departe a strigat Gânţă. Îi e încă teamă de resteul tatii. Nimic nu uită tata. Nimic nu iartă. Plăteşte cu dobândă datoriile. Cu dobândă mare. Ca la bancă. Altfel l-ar fi călcat în cizme jandarmii, logofeţii. L-ar fi călcat, în ghetele lui cu scârţ, până şi notarul, care e târgoveţ şi poartă la gât burlan alb lucios, slinos.
Cămaşa e leoarcă. Toată se lipeşte de piele. Mâinile ard.
Ard picioarele. Pielea arde. Capul, greu, atârnă. Sudoarea –
şiroaie. Cum s-o ştergi?… Cu ce s-o ştergi? Se prelinge şi o sugi cu buzele. E acră, sărată… Las-o să cadă, să ude ţărână, poate-o răcori-o. De unde? N-o răcoreşte.
Urcă soarele, urcă, Ilina o apucă spre codrul de porumb.
După ea, Ion, frate-meu. Nu stau ei mult în porumb, cât ai fuma un muc de ţigară. De ce s-or feri? Ies din porumb unul pe o parte, altul pe alta.
Îşi iau locul pe postaţă şi lucrează de zor, cu spor.
Schimbăm boii la secerătoare. Până acum au tras ai lui Beca. E rândul să mai tragă şi-ai noştri. După ce-o trece amiaza, o să tragă şi-ai lui Misirliu, toată după-amiaza, că
boii lui Misirliu sunt mai puternici, boi de Fălciu, ca nevastă-sa, moldoveni.
206
Când a venit în sat, Ilina vorbea altfel. Avea o voce ca un flaut. Acum s-a deprins. N-o mai cunoşti c-a venit de departe. Grăieşte ca toţi oamenii de pe la noi. Dar nu e ca toţi oamenii, mai ales nu ca toate muierile. Spune că o arde mereu pântecul şi că-i trebuie zbânţ. Misirliu o lasă-n doaga ei – şi fiindcă-i arde mereu pântecul, muierile i-au scornit vorbe c-ar avea şapte burice, i-au zis Şapte-burice…
Ea-şi arată mereu pântecul bărbaţilor care vor să i-lvadă
mai pe lumină, mai pe-ntuneric, să spulbere o dată
scornitura.
Un buric are, scornitura i-a rămas. Pacostea e că cele trei fete ale ei îi seamănă.
— Dii, hăis, hăis, cea!… Dii, bălţatule… Diii!
Mân boii, Eu îi mân. Sunt îndeajuns de mare ca să mân boii. Tot dau ocol lanului, care se-ngustează. S-a lărgit miriştea. Snopii stau în picioare ca oamenii, mai groşi ca oamenii şi mai scurţi, cu perii spicelor zburliţi spre cer.Trec pe lângă Ilina şi mă-mbie:
— Hai la porumb, Darie, să-ţi arăt ceva…
