— Ce să fie, o piele de viţel cusută, lipită, umflată cu aer.

Ca o tobă sună burduful…

În seara lăsatului de sec se mai petrece ceva: ai avut fată şi ţi-a rămas nemăritată… Nu numai că ţi-o strigă băieţii de pe vârful dealului. Îţi prind câinii – îi ademenesc şi-i prind – le leagă o tinichea de coadă şi-i bodogănesc cu ciomagul: îi dau în tivic. Câinele nedat în tivic în ziua deSfântul Toader s-ar putea să şi turbeze în timpul anului.Vrei să ai câine turbat în arie? Nu. Atunci, să nu te supere tivicul…

Un câine nu rămâne nebătut în sat, nedat în tivic! Totuşi, mai turbează câte unul primăvara. Primăvara turbează

câinii…

Tot primăvara câţiva oameni pleacă din sat cu mâinile legate la spate, însoţiţi de jandarm, la spitalul din oraş.Mâinile lor sunt jupuite: pelagră. Au mâncat mălai 186

stricat…

În fiecare primăvară, câţiva bărbaţi şi câteva femei se bolnăvesc de pelagră. Jandarmul îi leagă, îi duce la oraş, la spital. Vin scrisori c-au murit, c-au fost îngropaţi…

Merge lumea înainte şi fără ei.

S-au bolnăvit de pelagră cei doi fraţi – vecinii noştri, care au un al treilea frate, pe nenea Sandu, nebunul.

PopaTomiţă Bulbuc a văzut cum îi duce Juvete legaţi de mâini la gară, să-i pornească la oraş.

— Ce e cu ăştia, domnule şef?

— Au înnebunit, părinte, din pricina pelagrei.

— Nu, taică, nu. Nu pelagra le-a luat minţile. N-au fost daţi în tivic, taică, asta e…

— Dar oamenii nu se dau în tivic, părinte, că doar nu sunt câini! a rostit vătăşelul satului, Dârâială.

— Ăştia erau câini, taică, erau câini, nu veneau la biserică… Trebuia să fie daţi în tivic, în tivic, în tivic…

Peste o săptămână după ce a furat-o pe soră-mea, a venit Alviţă cu ea la noi acasă.

Soră-mea, mai subţire parcă, mai albă, cu cearcăne la ochi. Alviţă, cu mustaţă pe buză, cu ţigara atârnată sub mustaţă. Aprinde ţigară de la ţigară. Asta nu-i prea place mamei.

— Bună seara, tată.

— Bună seara, mamă.

— Bună seara, Ioane. Îmi furaşi fata…

— Ce, eram prost s-o las s-o ia altul? Îmi place…

— Păi bine, mă Ioane, nu te gândeşti că e prea crudă?

— Aşa îmi place mie să fie nevasta, crudă.

— Bine, măi Ioane…

— Asta spun şi eu, bine…

Soră-mea Evanghelina, lângă el. Nu-l pierde din ochi.De când s-a măritat nu mai are priviri pentru niciunul din noi 187

– nici pentru fraţi, nici pentru soruri, nici pentru mama, nici pentru tata, numai pentru bărbatul ei.

— Tată, am venit să sorocim nunta.

— S-o sorocim. Când?…

— Peste două săptămâni…

— Nu suntem gata cu zestrea…

— Nu-i nimic. Până în două săptămâni o să fiţi…

— Pe cine pui naş?

— Pe-al lui Găină…

Al lui Găină e vecin cu Alviţă.

— Bun naş ţi-ai găsit, spune tata. Om de treabă… Şi…cât pământ vrei, măi Ioane, să-ţi dau?

— Păi, m-am gândit, tată, jumătate din cât are Evanghelina, jumătate vă lăsăm vouă. Dacă om avea copii mai mulţi, o să ne luăm şi partea aia mai târziu.

La asta nu ne aşteptam.

Începe tocma pe ţoale.

— Ţie, tată, spune Alviţă, o să-ţi cumpăr o pereche de cizme. Lui Ion o să-i dărui o pereche de poştali. Ne-am gândit şi la cumnatu-meu Gheorghe: o să-i cumpăr o pereche de ghete şi o să i le trimitem cu poşta. Fetelor, câte o pereche de papuci. Ăsteia mici – o arată pe soră-meaElisabeta – papuci şi rochiţă.

Se ciupe singur de mustăţi, ne arată dinţii albi ca laptele.

E frumos Alviţă. Are ochii cum sunt tăciunii al căror miez arde încă.

— Mulţumesc frumos, spune tata, noi o să-i dăm fetei pământul ei şi ţoale: cămaşă de mireasă, cămaşă de ginere, cămaşă pentru naş şi naşă. Ne-am socotit să-i dăm o cămaşă

şi ălei bătrâne, că te-a crescut, de…

Aia bătrână e baba Rada, mama lui nenea Alviţă, soacra soră-mi Evanghelina: scurtă, groasă, cu mustăţi, satul îi spune Groasa. Tot Groasa îi spune şi soră-mea când vorbeşte cu noi despre ea.

188

— Zi-i, fă fată, mamă!

— Cum o să-i zic mamă? Ce, ea m-a crescut? Dă-o-ncolo.

Parcă e mută. Abia îi scapă cuvintele din gură. Stă mai mult pe la fie-sa, pe la Nichişia, decât pe-acasă.