fricoşi, au trecut cu luntrile Dunărea, dincolo, la bulgari, în ţară streină. N-au să se mai întoarcă. Popa Tomiţă Bulbuc a ieşit din casă. Din aria lui nu cutează să calce un pas afară.

— Palavre, taică, palavre… Se întorc boierii. Vreţi pământ!

O să vă sature boierii, taică, de pământ. O să vă umple gurile cu pământ, taică. Măi, Costică, taică, adu-mi, măi tăiculiţă, o jumătate de drojdie de la Buciuc. Mai bine un litru, taică, un litru…

Costică, băiatul lui Ţânţu, se uită lung la popă.

— Dar ce? Sunt slugă la sfinţia-ta, părinte?

— Uite parascovenie! Şi-n copii a intrat diavolul…Rămâne agăţat de gard popa Bulbuc.

Băiatul lui Ţinţu priveşte în lungul şoselei înţesate de oameni.

Nu vin în sat numai veşti bune. Vin şi de celalalte. Ba că

armata pârjoleşte satele şi omoară lumea la întâmplare, pe cine pun mâna gradaţii, ba că soldaţii nu vor să tragă în răsculaţi şi, la rândul lor, pornesc revoluţia…

— Dacă soldaţii ar trece cu armele lângă noi, îl aud pe tata, am câştiga… Dacă…

Oamenii ascultă, împing căciulile pe ceafă, se scarpină în cap nehotărâţi, iarăşi nehotărâţi.

Tiţă Uie, Ududui, Picică, moş David Floroiu, Ovedenie îndeamnă rumânii:

— Să mergem la Secara! La Secara!

Dada Zvâca, năpârstoaca, le ţine hangul…

Pornim spre Secara. Ajungem când e soarele de două

suliţi. Curtea boierului – vraişte. Câţiva oameni trebăluiesc pe acolo. Ferestre sparte, grajduri arse.

— Unde sunt oamenii de la voi?

— Sus, la conac.

Zarvă mare la conac. Ard şurele de paie. De trei zile ard.

Ard hambarele. Ard casele slugilor. Oamenii, toţi, cerc.La mijloc, logofătul Filip Pisicu, prins, lungit la pământ.

162

Avea un obicei logofătul ăsta: umbla călare pe câmp şi-i atingea pe rumânii din faţă, cu sfârcul biciului.

— Brazdă-ngustă şi adâncă, ’tu-ţi mormântul cui te-a fătat…

E bună brazda-ngustă şi adâncă. Câmpul dă mai mult rod dacă îl ari cu brazdă-ngustă şi adâncă. Dar asta n-o poţi face decât dacă boii sunt voinici, bine hrăniţi, dacă

plugul e plug adevărat. Dacă plugul e de fier bleau, dacă

boii sunt motoci, nu poţi trage brazda nici îngustă, nici adâncă. O faci mai lată, mai puţin adâncă, după puterile boilor. Logofătul Filip Pisicu nu te iartă. Ai boi buni, n-ai boi buni, brazda pe care o tragi pe pământul boierului, trebuie să fie-ngustă şi adâncă. Asta e voia boierului.

Logofătul trebuie să vegheze ca ea să fie împlinită.

Stăpân peste Secara e colonelul Pienaru care, de obicei, locuieşte la Bucureşti. Aici îl are pe Filip Pisicu şi mai are administrator pe Dimofte Ştirbu. Nu l-au prins oamenii peDimofte, l-au prins numai pe logofăt. În curtea conacului l-au prins.

E om din sat. Nevastă-sa umbla desculţă. Acum umblă

cu pantofi de la cucoană, cu rochii boiereşti. Nici logofătul Filip nu mai poartă opinci, poartă ghete. Poartă ce-i dă

boierul, şi boierul nu-i dă lucruri de lepădat. Legăturile dintre el şi sat s-au rupt. Prinde pe câmp oamenii, îi înjură, îi bate. Nu numai pe câmp îi bate, îi bate şi la maşina de treierat şi pe uliţele satului, unde-i întâlneşte.

— De ce n-ai ieşit, mă Cârstea, la ogor, astăzi?

— Mi-s boii bolnavi, domnule Filip…

Logofătul nu crede. Îl plesneşte pe Cârstea cu cravaşa, cu biciul, cu ce are în mână. Se vaită omul. Se vaită

şi…tace.

Are doi fraţi şi doi cumnaţi logofătul. Îi înjură mai abitir ca pe străini. Nici nu se mai ţine rudă cu ei.

— Voi ştiţi, mă, cine e Dumnezeul meu? Cine-mi dă

163

pâine, mă. Şi pâine nu-mi daţi voi, îmi dă boierul, colonelulPienaru, auziţi?

— Auzim!

L-au înconjurat şi l-au prins oamenii în conac. Au năvălit peste el. Călare, în aria conacului, cu biciul în mână, i-a aşteptat.

— Ce e, mă, ce vreţi? Aţi dat foc conacului? Aţi dat foc curţii? V-am văzut şi v-am însemnat. Mâine pică şi colonelul de la Bucureşti cu armata. Ca pe javrele turbate o să vă

împuşte. Ca pe javrele turbate… Aţi turbat cu toţii…

— Ne mai şi batjocoreşte! a răcnit unchiu-meu Uţupăr.Pe el!…

Au ridicat furcile, ciomegele, topoarele.

Nu-i venea să creadă logofătului. A crezut. S-a apărat cu biciul cât s-a apărat, nu se mai ferea nimeni de biciul lui. L-au apucat de mijloc, l-au dat jos de pe cal, au vrut să-l omoare cu bâtele.

— Nu, nu cu bâtele, nici cu pumnii. Altfel să-l omorâm!a rostit unchiu-meu. Uţupăr. Am eu o socoteală…

Dacă unchiu-meu Uţupăr are o socoteală, rumânii trebuie să-l asculte. Îl ştiu cât e de chisnovat.

— Ţineţi-l bine, fraţilor!…

L-au întins la pământ, l-au tăvălit prin noroi. Unchiu-meu a umblat pe la hambare, s-a întors cu un fier de plug, ascuţit, în mână.