În postul Pastelor, bâtul Alisandruduce un coş de cruci la biserică şi le aşează lângă altar. Şase săptămâni le lasă
acolo. Le slujeşte popa. În dimineaţa de Paşte stă în faţa bisericii, împarte oamenilor cruci.
De ani şi ani face treaba asta. Nu se află o singură casă
în sat fără o asemenea cruce atârnată lângă icoană, împletesc colaci pentru morţi femeile, iau crucea, o stropesc cu agheasmă, o împlântă în mijlocul colacului.
Dacă e mare colacul, o împlântă şi pe margine. Colacul poartă pe coaja lui semnele de pe partea de jos a crucii.
Înainte de a duce crucile la biserică, le vopseşte cu roş, cu albastru, cu galben, după cum îi vine lui poftă.
Cu mulţi ani în urmă, înainte de a mă fi născut eu, pe vremea când bâtul Alisandru avea car şi boi, a mers la târg şi şi-a cumpărat două cruci înalte, două troiţe cu sfinţi frumos coloraţi. S-a dus cu ele la cimitir, a ales la margine 95
un loc, a înfipt crucile una lângă alta. I-a spus lui popaBulbuc:
— Când oi muri, părinte, aici să fiu îngropat. Alături de mine, nevastă-mea…
— Da de ce te grăbeşti să-ţi pui cruce la cimitir?
— Ştiu că băieţii mei n-or să-mi pună, aşa că-mi pun eu singur.
Crucile se vedeau de departe, erau cele mai frumoase din cimitir. Le-a bătut ploaia şi vântul, crucile au putrezit. Întâi a căzut crucea pe care scria: Aici odihneşte Alisandru Nasta.
Pe urmă a căzut şi crucea pe care scria: Aici odihneşte Luluţa Alisandru Nasta. Crucile au început să putrezească de-a binelea… Putrezesc de-a binelea.
Fratele tatii se ţine bine. Se ţine încă bine şi nevastă-sa.
Când o fi să-i îngroape, vor trebui date la o parte crucile vechi pentru a li se săpa mormintele. Peste morminte oamenii au să aşeze, culcate, crucile.
— De ce asta, mamă? De ce să nu le înfigă în pământ încă
o dată?…
— Multe nu ştii, Darie. Crucea care a căzut nu trebuie să
mai fie ridicată. Trebuie să zacă aşa până se face una cu ţărâna…
Zvâca o vorbeşte de rău pe cucoana Polina, nevasta lui văru-meu Niculae Dimozel:
— Auzi, dadă, auzi, dadă. Vine Niculae de la gară cu franzela subsuoară şi-o găseşte acasă pe maică-sa.
CucoanaPolina, pe scaunul mare, la masă. Maică-sa, pe un scaun mic, lângă uşă.
— Ce e, mamă? Venişi pe la noi?
— Venii, maică.
— Cu ce ocaziune?
— Cum ziseşi, maică?
— Cu ce ocaziune?
— Nu înţeleg, maică…
96
— Cum o să înţelegi, dacă eşti proastă!…
— Oi fi, maică…
— Te-ntreb de ce-ai venit pe la noi.
— Să vă văd, maică…
— Te pomeneşti că ţi-era dor de noi!…
— Mi-era, maică.
— Păi… să nu-ţi mai fie…
Văru-meu Niculae, de când a intrat la poştă, s-a îmbrăcat nemţeşte, poartă pălărie cafenie – pălărie tare, şi guler la gât. Şi-a adus nevastă de la oraş, nevastă care umblă în vârful picioarelor. Ca-n papainoage… Cu mijlocul strâns în cordon, ca o viespe, nu place nimănui Polina.Are ochii roşii pe margine. Pare albă ca hârtia. Nasul ei parcă
n-ar avea rădăcină, parcă ar avea numai vârf, un vârf lung, îndreptat în sus. Vorbeşte sâsâit. Toată ziua îşi perie, îşi lustruieşte unghiile… Pe nimic nu pune mâna. I-a adus bărbatul o fată dispre munte, să-i facă treburile în casă.
Slugă, de!
Stă baba Dina lângă uşă. Aşează servitoarea masa.Ciorba de găină miroase frumos. Franzela, adusă de la oraş cu trenul, miroase mai frumos…
