N-a mai răbdat batjocura Dumitru Pălică. L-a înjurat printre dinţi pe făt-logofăt. Atât i-a trebuit Pisicului. L-a înfăşurat de câteva ori în bici. Cât o trăi o să poarte Pălică
semne pe piele.
109
— Cumplit om e Filip Pisicu! Parcă l-ar plăti cu aur colonelul. Nu e rumân care să fi muncit pe Secara şi pe care logofătul să nu-l fi ars cu biciul…
— Arde-l-ar focul să-l ardă! blestemă mama…
— Pe el şi pe stăpânu-său, adăugă fratele mai mare al tatii.
Ticăloase sunt slugile boiereşti, dar mai ticăloşi sunt boierii.
Slugile iau năravurile boierilor. Împlinesc poruncile boierilor.
Am cărat o săptămână grâu cu carul de laSaiele la Dunăre, la şlep. Logofătul pentru o singură zi mi-a plătit. M-am plâns boierului. Mi-a răspuns că între ce spun eu şi ce spune logofătul, el pe logofăt îl crede, că în logofăt are nădejdea, nu în noi desculţii care nu ştim ce să mai scornim să-i sărăcim.
— Aşa o fi, cucoane, i-am zis, dar eu văd că noi suntem săraci şi dumneata bogat. Iată că nu te-am sărăcit cu munca noastră.
— Tu eşti de la Omida?
— De la Omida, cucoane, Voicu…
— Îmi închipuiam. Toţi de la Omida sunteţi colţoşi, vă ştiu eu. Nici n-o să vă mai învoiesc pe moşia mea. Mă furaţi şi tot voi vă plângeţi. Hai, şterge-o!…
— Am plecat, ce era să fac?! Dar tare aveam poftă să-l plesnesc între ochi cu resteul…
— Poate o să vină o vreme când o să putem face şi asta. Mi se pare că s-a apropiat, îngână tata. Ne-a ajuns cuţitul la os, la măduvă.
— Drept spui, Tudore. Iarna trecută, la Crăciun, am tăiat porcul. Am desprins muşchiul porcului, l-am înfăşurat în şervet curat şi am luat drumul Bănesii. Plină de rumâni era curtea boierească. La uşa conacului, înghesuială ca la pomană. Intrau oamenii în cancelarie, pe rând, cu muşchiul porcului. Al lui Gâlcă, Axente logofătul, primea muşchiul, îl cântărea, scria în condică, arunca muşchiul în coş – trei coşuri erau încărcate, altele aşteptau goale. Tolănit în căruciorul lui, cu picioarele moi aşezate pe perne, boier 110
Gherasie măsura carnea din ochi…
— Slab muşchi, Voicule.
— Slab, boierule, c-a fost porcul mic. Mai curând groştei.
— De ce mic? De ce n-ai avut un porc mare?
— Asta ar fi putut fi mare la anul… Dacă-l lăsam să
crească, n-aveam ce da acum copiilor…
— Sunteţi leneşi, măi, leneşi şi nepricepuţi. Nu ştiţi să vă
gospodăriţi, a rostit boier Gherasie Colarez.
Ce să-i mai spui, pierzi vremea degeaba. El tolăneşte şi noi ne spetim muncind, şi tot leneşi… La Paşte, când îi duc ouăle, le măsoară cucoana boierului la inel. Care trece prin inel nu-l primeşte…
— Ăsta e mic, o auzi. Adu altul mai mare,
— Aşa l-a ouat găina, cucoană. Dacă-l ouam eu, era mai voinic…
— Ieşi afară, neruşinatule!…
Am ieşit afară. Cum să te pui cu cucoana?! Anul ăsta nu i-am dus nici muşchi, că n-am avut porc, n-o să-i duc nici ouă la primăvară, s-au prăpădit orătăniile…
— Te cruceşti de câte auzi că se petrec în casele boiereşti, rosteşte mama.
A cusut două petice mari pe cămaşa tatii. Mai are de cusut câteva. Îi trebuie un petic mare s-o cârpească în spinare, acolo unde bate mai aprins soarele, acolo unde cămaşa putrezeşte mai repede de năduşeală şi unde se rupe mai întâi.
— Spunea fata lui Pracă Dera, care-a slujit la curte la Belitori, la Gogu Cristofor: cucoana vine rar la moşie, trăieşte mai mult la Bucureşti, unde au un palat cu peste cincisprezece slugi. Sparge farfuriile în capul boierului.
Esărită rău. Nu suferă să-i vorbească nimeni. Boierul vinde bucatele şi-i dă cucoanei bani în pachete, să meargă la doctori în străinătate să se caute. S-a izăltat şi băiatul boierului, care a fost ofiţer şi a plecat din armată, fiindcă
111
petrecea bătând şi călcând în picioare soldaţii. Se linişteşte numai când joacă în cărţi pe parale. Ce munceşte un sat într-o vară, pierde la cărţi într-o seară coconaşul. Ăsta îl amărăşte pe boier şi-l îndeamnă să ia şapte piei de pe rumâni. Altfel ar lua numai cinci… Grec o fi, român o fi, cine ştie!
— Boierul n-are naţie, spune tata, nici lege. El e boier şi atât… Ori din ce neam s-ar trage, la fel ne asupreşte…
— Tii! Da s-a lăsat afară ger grozav! mormăie fratele tatii.
Îşi potriveşte zăbunul pe umăr şi pleacă.
— A început să fiarbă satul, femeie, îl aud pe tata.Oamenilor le-a ajuns răbdarea la capăt. Primăvara o să
vie cu sânge şi cu prăpăd…
— De-ar
veni
mai
curând
primăvara,
şopteşte
mama.Atunci ies verdeţurile. Cu verdeţuri fierte, oricum, nu mori… încolo, ce-o fi să fie, o să fie…
Nămeţii, înalţi. S-a apropiat primăvara. Zăpezile nu vor să
se topească.
O aud pe mama:
