Băiatul ăl mare, Minică, e mai mare decât fratele meu Gheorghe, care a plecat de-acasă şi de care nici nu-mi mai aduc aminte cum arată la faţă. Celălalt, Dinică, tovarăş de puşlamalâc cu frate-meu, cu Ion.
Fetele lui Danciu sunt înalte, bălane, străvezii. De-ar fi ceva-ceva mai străvezii, te-ai putea uita prin ele ca prin geam, seamănă maică-si. Doi bani nu fac la muncă. Au o arie mare, plină de duzi. Vara întind ţolul la umbră şi zac.Nu sunt bolnave, dar parcă n-au snagă în oase, putere. Nu le doare nimic, dar dacă merg la câmp numai mersul le şi oboseşte.
Băieţii sunt voinici: două matahale. Minică a fost până anii trecuţi flăcău. Ca un urs de voinic, mai voinic decât un urs: ia sacul de şase duble într-o singură mână şi-l duce la spinare fără să icnească, asemeni ţaţei Mitra, vecina. Merge domol, vorbeşte domol. Se întâmplă ceva ciudat cu el: când hălăduie noaptea pe uliţă, nu-l latră niciun câine. Vorba lui, moale, blajină. Nevastă şi-a căutat în sat şi nu şi-a găsit.
Peste vreo patru sate şi-a dibuit nevastă Minică al lui Danciu. S-a dus în peţit singur şi s-a întors cu mireasa de mână acasă. Sida o cheamă pe nevasta lui Minică şi cam până la brâu îi ajunge bărbatului cu creştetul. E o femeie slăbănoagă, o mie de dinţi parcă ar avea în gură. Dinţii i se văd când râde. Ochii îi sunt negri, ascunşi sub frunte sub stuful desfăcut al sprâncenelor. N-are deloc astâmpăr, nici la masă n-are astâmpăr…înghite doi-trei dumicaţi, se scoală, trebăluieşte, se aşează iarăşi. Muierile au poreclit-o Zvâca!
Mie-mi place să-i zic dadă, dada Zvâca…
Mărunţica îşi face loc pe marginea patului, vorbeşte cu mama. Fereastra, vânătă. Vânăt văzduhul…
90
— Ce zici, tuşă Mărio, ai văzut ce păţi Măricica? Se mărită cu ruşine! Acum trăieşte bine cu bărbatu… Lacom e omul la pământ. A fost o proastă. Dacă m-ar fi întrebat, aş
fi învăţat-o să-şi ascundă pozna… în noaptea nunţii, bărbatul nu e în toate ale lui. Bea un pahar, e-nfierbântat de joc, de cântec. Numai dacă eşti proastă nu-lpoţi păcăli.
O păţisem. Cu băiatul arendaşului. Mă prinsese pe-nserat, singură, pe câmp. A trebuit să-l păcălesc pe Minică!… Cu sânge de porumbel în beşică de crap…Să-ţi spun: când a venit să mă ceară de nevastă, când l-am văzut aşa mătăhălos, nu mi-a plăcut. Nu mi-a plăcut nici cum a vorbit: moale, moale, abia-i ieşeau cuvintele din gură… Ce să fac eu cu namila asta de bărbat? mi-am zis.Mi s-a părut prostălău. Era numai scump la grai. M-a întrebat:
— Mă iei, Sido?
— Mai lasă-mă să mă gândesc, i-am răspuns. Mai vino peste o săptămână…
Gândeam că n-o să mai vină, ori, dacă o veni, n-o să mă
găsească. Plănuisem să plec în ziua aceea pe la rubedenii.
În poartă, la despărţire, mi-a dat mâna, mi-a strâns-o întrun anumit fel, mi-a frecat palma cu degetul ăl gros…M-a uluit. A plecat. Am intrat în casă, m-am răzgândit:ăsta nu e prostălău… Ştie multe. I-am spus lui taica să se ia după
el. Să-l aducă îndărăt. S-a dus taica. L-a ajuns la marginea satului, l-a adus îndărăt.
— Te iau, Minică. M-am hotărât.
Mi-am făcut o legătură cu ţoale, am venit după el…Nu-mi pare rău…
Zvâca îşi desface zăbunul la piept, îşi descheie cămaşa, scoate afară botul ţâţei. Cât mărul e ţâţa, cu sfârcul negru.Alăptează copilul.
În trei ani, Zvâca a născut trei copii. Are de gând să
nască cel puţin doisprezece, aşa se laudă… E măruntă, numai şoldurile le are largi. Bună de prăsilă, spun muierile 91
când o văd.
— O ştii pe cumnată-mea Stana, lingava. Ce i-o fi venit?
Vrea să se mărite cu al lui Orceag.
— Cu Tăsică?
— Cu Tăsică. Alălalt al lui Orceag e însurat.
— Uitasem.
În neamul lui Orceag, toţi bărbaţii răsar pe lume mărunţi, aproape pitici. Fiecare dintr-alde Orceag caută să-şi ia nevastă cât mai înaltă. Fiecare îşi ia nevastă înaltă. Degeaba!
Băieţii se nasc mărunţei, tărtăcuţe, ceapă mică, orceag…
Tăsică e grefier la judecătorie, e acritură. Umblă îmbrăcat nemţeşte, cu scârţ la pantofi. Pleacă dimineaţa de acasă, ajunge pe jos la Cârligaţi. Seara se întoarce acasă, tot pe jos
– lipa, tipa, tipa, lipa…
O place pe Stana lui Danciu fiindcă e albă, înaltă.
TaseOrceag e oacheş, ca un fund de căldare. Stana se gândeşte să-l ia. Grefierul n-o s-o ducă la câmp, la muncă. I-a făgăduit c-o să-i pună, ca la cucoane, pălărie!…
Zvâca râde de se prăpădeşte:
— Vreau s-o văd şi pe-asta cu pălărie.
— Parcă Polina n-are?
— Are, şi nu-i stă rău.
Polina a venit în sat acum un an. De la Ruşi a venit.
Enevasta vărului meu, Niculae Dimozel, dirigintele poştei.
Ah, câţi unchi şi câte mătuşi am! Câţi veri şi câte verişoare!
