— S-au bolnăvit fetele lui Iliuţă de anghină.
Îl aud pe frate-meu Ion:
— S-au bolnăvit copiii ţaţei Zvâca de anghină…
O aud pe soră-mea Evanghelina, care a dat o raită prin vecini:
— Alde Tutanu s-au bolnăvit toţi de anghină.
La primărie notarul suduie de mama focului. Suduie şi doctorul Ganciu. Suduie mai ales agentul sanitar, Cireş.
— Pe mine, se plânge Cireş, pe mine o să cadă tot greul…
Frate-meu Ion nu mai poate de bucurie:
— S-a închis şcoala, mamă. Am pus-o de mămăligă…
Nu-i place lui frate-meu cartea. Tata se uită la noi şi ne spune:
— Măi copii, a venit molima în sat. Nu mai ieşiţi, taică, din 112
casă…
— N-o să mai ieşim…
A doua zi, ne căţărăm pe gard. Îl vedem pe Juvete, jandarmul, pe doctorul Ganciu, pe Cireş, cu vătăşeii de la primărie. Ceata lor umblă din casa în casă. Îngheaţă în prag ceata. În casă intră numai Cireş:
— Aveţi bolnavi?
— N-avem bolnavi.
Merg mai departe. Unde găsesc copii bolnavi, poruncesc părinţilor să-i ducă la şcoală.
Băncile au fost scoase din clasă, grămădite în curte.Au descărcat în şcoală un car de paie. Peste paie, culcă
bolnavii unii lângă alţii. Vin părinţii să se uite pe fereastră
să-şi vadă odraslele. Între fereastra şcolii şi uliţă, gardul înalt de uluci. La poarta şcolii, straja. Cireş e singurul care pătrunde în şcoală. Cireş, cu vătăşeii primăriei.
— Câţi au murit astăzi, Cireş?
— Şase, domnule doctor.
— Să-i ducă.
Pun morţii în cutii de scânduri şi-i duc la cimitir. După
morţi, la distanţă, jelesc mamele. Cât pot jelesc…
Au murit copiii ţaţei Zvâca, toţi trei. Lui Iliuţă i-a rămas unul singur. Lui Tutanu, din cinci, i-au scăpat doi.Cam trei sferturi din copiii satului au murit până-n primăvară.
— Copiii boierului nu s-au bolnăvit? Pe ei aş fi vrut să-i văd lungiţi pe paie, în şcoală, în frig, şi-apoi duşi în cutiuţe, la cimitir…
— Boierii au copii puţini, şi câţi au îi ţin la Bucureşti, în palate. Dacă se bolnăvesc, îi scapă doctorii, cu doctorii scumpe.
Iacă, ce-a fost mai greu a trecut. A venit primăvara, s-au risipit norii, de parcă i-a luat cineva cu mâna. Soarele a început a pripi nămeţii – s-au topit repede nămeţii… Au 113
pornit apele. Şuvoaiele cresc, se scurg spre gârlă. Se umflă
mai în sus de satul nostru gârla…
S-a potolit boala în sat. Numai câţiva copii au rămas să
mai zacă pe paie, în şcoală. S-a sfârşit anul ăsta cu şcoala.
Până s-o cureţe, până s-o spele, o să intrăm în vară.
Învăţătorul Gheorghe Popescu-Bragadiru umblă din casă în casă. Cheamă copiii. Le spune:
— Mă copii, măi, nu uitaţi cartea. Mai citiţi, mai scrieţi, mai faceţi socoteli…
Se arată la noi un rumân, unul Petre Rădoi, chiaburaş, pui de căţea, megieş din josul uliţei. Sunt ani mulţi de când a rămas văduv, dar niciun om din sat nu umblă mai bine îmbrăcat ca el, mai curat, mai dichisit… Are totdeauna opincile fără petice, nojiţele fără noduri, brâul alb, nădragi de lână fără nicio pată, cojoc cu flori, cămaşă albă, parcă
tocmai atunci a fost luată de pe frânghie. Căciula lui e fără
scame, fără paie. Casa lui Petre Rădoi, mândră, făloasă, plină de fete. A avut şapte, mai are patru…
Se tocmeşte cu tata şi cad la învoială: o să ne dea trei duble de grâu – în schimb, la vară, noi o să-i secerăm lui trei pogoane de grâu…
— Nu e scump, nene Petre? întreabă tata.
— Scump o fi, dar ai nevoie şi, dacă ai nevoie, trebuie să te învoieşti, că altfel plesneşti şi tu şi ai tăi.
Au trimis la cârciumă pe frate-meu Ion şi le-a adus o litră
de ţuică. Beau adălmaşul. Ăsta este contractul lor. Osă ne ţinem cuvântul.
Petre Rădoi nu munceşte. Muncesc oamenii pentru el.Are pământ că abia îl mai ştie. Vite n-are. Fetele îl îngrijesc.
— Muriră copiii satului!
— Păcat de ei!
— Nu e niciun păcat. Să mai moară şi la alţii, că mie îmi mor şi nu mă plânge nimeni…
În casa lui Petre Rădoi s-a cuibărit oftica. Primăvara, la 114
Paşte, o fată a lui se prinde în horă. Toamna, când încep ploile, o duce satul la cimitir şi o îngroapă în rochie albă de mireasă. Toate fetele care mor înainte de a se mărita sunt îngropate în rochii albe, în rochii de mirese. N-au apucat să ajungă la măritiş. În trei ani, a îngropat trei fete: pe Lina, pe Ioniţa, pe Măriuca. Lina şi Ioniţa au murit fete cuminţi, se cuvenea să fie îngropate în rochii albe.
