— Care eşti, mă?

— Eu, nene Tudore, Geantă.

— Ce vrei?

— Înhamă caii să duci un grec la Balta Sărată.

— Acum, noaptea?

— Acum. Are grabă mare grecul.

— Spune-i că vin…

Se bucură tata. Are de câştigat un leu, un leu rotund, de argint. Înhamă caii la sanie, pe întuneric, pleacă. Se înfăşură

în tot ce avem mai gros în casă. Noapte neagră afară. Auzim cum porneşte sania, clopoţeii îi auzim.

Balta Sărată e departe… Grecul trebuie dus acolo. Sunt o mulţime de greci în târgul de lângă Dunăre. Umblă prin sat, iarna, vara, şi cumpără bucate de la bogătani. Tata îi cunoaşte pe toţi. Îi poartă cu sania, cu căruţa. Din drumurile lui se alege cu mai nimic.

Abia când se luminează de ziuă se întoarce acasă. Îngheţat tun se întoarce. Aprinde focul în vatră, foc de paie, se încălzeşte. Înjură, înjură şi se potoleşte. Are cu ce-şi cumpăra tutun. Are cu ce-şi cumpăra tutun şi are cu ce cumpăra câteva ciurele de făină. E tare scumpă făina iarna, şi făină, oricum trebuie la casa omului. Ne apropiem de Paşte şi atunci nu este îngăduit nimănui să nu ducă la biserică, pentru morţi, câţiva colaci. Avem un ciurel de făină

100

în casă. Face mama colaci şi-i duce la biserică – jumătate rămân popii, jumătate ni-i aduce nouă. Înfige câte un muc de lumânare în fiecare. Trece cu ciobul cu tămâie peste ei, miroase frumos în casă, miroase a tămâie. Tămâia aminteşte de morţi… Nu-mi place să avem morţi în casă…

Fumul e cald, colacii reci, îngheţaţi. Îi mâncăm. Parcă n-am mâncat nimic…

Popa, cu carul duce colacii acasă. Ciocăne în poarta popii o femeie – nevasta lui Ivan Ţânţu, Titilina…

— Părinţele, dă-mi un colac. De astă-vară copilaşii mei n-au gustat pâinea…

Popa, din prag:

— N-am, fă, n-am…

— Acu aduseşi carul încărcat cu colaci de la biserică.Părinţele, fă-ţi pomană cu mine…

— N-auzi, fă, că n-am! Colacii îmi trebuie…

Popii îi trebuie colacii. I-a pus sluga popii în saci, şi popa a dus sacii cu colaci în pivniţă. A luat cu el cheia.În fiecare dimineaţă, popa umple ciurelul cu colaci, merge în grajdul vitelor, dă boilor colaci, boii îi mănâncă. Are trei cai popa.

Şi cailor le dă colaci. Şi cailor popii le plac colacii…

Zăpadă. Nu chiar atât cât casa de înaltă, dar aproape.Salcâmii trosnesc, le crapă coaja de ger, pe unii îi pătrunde gerul până la miez, li se despică trunchiul de parcă ar fi izbiţi cu tăişul securii. A crăpat furca fântânii. A crăpat cumpăna. Plopul din fundul ariei noastre a îngheţat până la vârf. A rămas înţepenit plopul, parcă ar fi de sticlă.

La cea mai uşoară adiere a vântului crengile de lângă vârf, nuieluşe, se rup, se prăvălesc. Se aşează ciori pe moţul plopului. Moţul, pârâie, se frânge, cade. Îşi iau zborul ciorile, cârâind. Fântână e adâncă, dar tot prinde o pojghiţă de gheaţă ca o oglindă subţire. Cine scoate dimineaţa apă întâi sparge gheaţa cu ciutura.

101

A cules tata zdrenţe, boarfe vechi, saci rupţi, a învelit în coşar boii, caii. Câinilor le curg ochii. Le-am făcut culcuş în tindă, culcuş de paie. Am adus în casă găinile şi capra cu barbă,

ciută,

de

la

care

mulgem,

vara,

după

ceînjunghiemiedul cu corniţe abia răsărite – două noduri ca doi năsturaşi negri – o ulcică de lapte.

Peste stropii de lapte mulşi, toarnă mama câteva căni de apă, adapă laptele, îl fierbe până dă în clocot, îl pune în strachină, dumică mămăligă în el, ni-l dă să-l mâncăm dimineaţa. Îl mâncăm. Se bat hoarde de netoţi la gura noastră, ne amăgim foamea. Da. Ne amăgim foamea. De săturat niciodată nu ne săturăm. Cum o fi aia – să fii sătul?

Nu ştim!

Toamna, seacă ugerele caprei, nu mai dă lapte capra, o ducem în turmă la ţap. Bicoi ţine ţap – un ţap negru, lucios, cu pete galbene pe la vintre, cu coarne mari, răsucite.Dacă

nu te fereşti îţi bagă coarnele în burtă, te găureşte, dai ortul popii…

— După mine s-a luat o dată ţapul lui Bicoi… Era să mă

împungă. Am fugit de-am rupt pământul…

— Apoi, cine mai e ca tine!… Toate ţi se întâmplă…

— Ce să fac! Dacă mi se întâmplă!… Parcă eu vreau…

— Nu vrei. Dar parcă le cauţi cu lumânarea. La mână ce ai?

— M-am tăiat cu cuţitul. Am vrut să cioplesc un cal dintr-o bucată de salcie…

Caprele din sat le adună toamna Bicoi. De la unele mai stoarce dimineaţa câte o picătură de lapte, încheagă brânza, umple putinica, mănâncă toată iarna, mai şi vinde.Dă

zăpada. Se duc oamenii să-şi ia caprele îndărăt. Îi plătesc ceva lui Bicoi pentru osteneala ţapului…

— De la nouăzeci şi şase n-am mai pomenit aşa ger, spune tata. Am lucrat atunci la zăpadă. Abia se deschisese linia ferată. Tăietura o umpluse zăpada până sus, o răsese, nu 102

mai puteau umbla trenurile cu boieri. Aproapegoi ne-au scos dorobanţii să despotmolim trenul. L-am despotmolit.

Unii au rămas pe viaţă cu picioarele degerate, alţii cu degetele mâinilor. Eu era să-mi pierd ochii…După secetă, aşa se spune din bătrâni, vin ierni grele, cu zăpezi înalte, cu geruri de până şi pietrele crapă…

Bagă paie, le împinge cu vătraiul în soba oarbă de care stăm lipiţi cu spinările, să ne încălzim. Gerul se strecoarăpe sub uşa care nu se închide bine, ne pişcă de picioare. Ne mai zgribulim. Vara trecută nu ne zgribuleam.Soarele aprindea pământul. Deloc n-au căzut ploi. A rămas mereu uscat cerul, limpede ca sticla, albastru ca un nesfârşit lan de cicoare înflorită. Când înfloreşte cicoarea, vântul adie un miros amar. Miros acrişor aduce vântul dispre câmpuri când se coace orzul, miros dulce când dă grâul în copt şi când porumbul începe a prinde boabe.Satul e copleşit mereu de adierile ce vin dispre câmp. Dar, când înfloresc salcâmii, ca la o auzită