Dar se cheamă că ne răzvrătisem. Ciocoiul ţinea şi cârciumă în sat. Unii oameni se duceau şi beau, aruncau pe tejghea, pentru spirt, ce câştigau, tot ce câştigau… Alţii ocoleau cârciuma cu otravă. Trimiteau copiii să le cumpere tutun.De mult îi luase moşierul la ochi. Acum avea prilejul să se răzbune. S-a răzbunat. I-a trecut pe listă ca fruntaşi ai răscoalei, pe ei şi pe învăţătorul care-i îndemna pe oameni să nu calce pragul cârciumii… N-au ajuns nici plugarii, nici învăţătorul la judecată. I-au bătut ofiţerii, i-au purtat prin sat legaţi şi plini de sânge, pe urmă i-au împuşcat…
— Eram om în putere, când cu răscoalele… vorbeşte, ca şi cum în acest ceas de seară n-ar mai putea să-şi păstreze 539
în el amintirile, rezervistul Dragomir Trofim. Sunt zece ani de atunci… M-am aruncat în foc, după ce chibzuisem bine ce fac, cu toată nădejdea. Acum e acum, îmi spuneam…Să le venim de hac boierilor… Boierului din satul nostru i-am venit de hac. Era cam la începutul răscoalei. Om curajos, nu s-a temut, n-a căutat să se ascunză măcar. Am pătruns, tot alaiul, în curtea lui. Ne-a privit din cerdac.
— Ce vreţi, oameni buni?
— Pământul îl vrem, că noi îl muncim. Pământul… Ia-ţi catrafusele şi pleacă la oraş…
— Eu? De ce să plec? E moşia mea!…
— Te-ai ivit cu ea în palmă din maică-ta, când ai venit pe lume?
— Dobitocilor, ne-a spus, pe ce lume trăiţi! Ţara are o lege…
Ne-am îmbulzit spre cerdac. Avea puşca de vânătoare lângă el. A descărcat-o în norod. Au murit două muieri – una era nevastă-mea… N-am fugit. Dimpotrivă. Am sărit pe el, l-am tras în curte, l-am omorât cu ciomegele. Armata a venit cu tunurile. Ne-am ascuns în pădure… O săptămânăau bătut tunurile. Până n-au ars, până n-au dărâmat satul, n-au tăcut… Au înconjurat pădurea, ne-au prins… Am tăiat cinci ani bătuţi pe muche sare, la ocnă…
— Dacă vor izbuti oamenii de acolo să ducă la bun sfârşit revoluţia din Rusia, socotim că s-o întinde şi la noi, c-o fi şi la noi mai bine…
— Nu se poate să nu izbutească. Sunt şi soldaţii de partea revoluţiei, cu arme… Au arme oamenii şi stăpânirea veche a căzut. A căzut şi împăratul!…
— Războaiele aduc uneori căderea împăraţilor…
Prizonierii stau aşezaţi pe vine lângă foc. E cald. Vara a început. Oamenii totuşi nu se pot despărţi de foc… Lângă
foc, nu te simţi singur. Focul e viu, ca inima care bate…
— Ce-o mai fi făcând acasă, la noi în Dobrogea, Maranda?
540
Am lăsat-o cu patru copii şi un găvan de mălai pe fundul sacului. Al cincilea copil era pe drum – băiat ori fată – aş fi vrut o fată, că băieţi am patru, să-mi trăiască…
Nu-i răspunde nimeni soldatului prizonier Istratie Hulub.
Nimeni nu ştie ce-o mai fi făcând, în îndepărtatul sat dobrogean, Maranda, dacă mai e vie ori dacă, în învălmăşagul luptelor, care s-au dat pe acolo, n-o fi murit cu copii cu tot. Nimeni nu are nicio veste de la ai lui. De altfel,Istratie Hulub nici n-aştepta răspuns de la cineva. Cu glas tare şi-a spus gândul care-l frământă şi-l roade, care-lmănâncă şi-l macină. Gândul lui – la fel cu gândurile celorlalţi…
— Mă visam azi-noapte că pogor devale, cu pluta, peBistriţa, la noi, în Neamţ. Mă apropiam de Toance, auzeam vuietul apei, eram tot încordat. Mulţi plutaşi se prăpădesc la Toance, dacă pluta nu e bine cârmuită, dacă
se desfac legăturile şi se risipesc în vârtejul alb trunchiurile.Am ajuns. În cădere, m-a prins bulboana. M-am trezit gâfâind, lac de sudoare. O fi ajuns vreun necaz până la pragul casei mele…
Eu n-am văzut niciodată munţii. N-am văzut nici marea.
Numai câmpul. Şi balta. Şi Dunărea. Întreb:
— Ai casă în munţi, nene Nichita?
— În munţi, la poalele pădurii, casă cu odaie şi tindă, casă de bârne, veche, moştenită din bătrâni. Iarna lucrez la ferăstraie, la Piatra. Vara sunt plutaş. Nu-mi văd nevasta toată iarna. Drumul e zăgăzuit de zăpadă. Satul e risipit pe coastă. Nici de la o casă la alta nu se poate umbla cu lunile. Vine dihania până sub fereastră. Mâşie cu nările urma omului, pleacă pocâltită de foame. Nevasta rămâne singură, cu copiii. Mi-a murit o dată un copil. Era măricel.Iarna a murit. L-a înfăşurat nevasta în sac şi l-a pus în pod, la frig. L-am îngropat primăvara, când s-au topit zăpezile şi s-au scurs apele, de sfintele Paşte. Atunci 541
m-am putut duce acasă. Îi cumpărasem băiatului straie şi opinci de la oraş. L-am îmbrăcat cu ele şi l-am dus să
doarmă în pământ. Aşa se întâmplă la noi. Moare careva, îl urci în pod şi aştepţi primăvara să-i faci sicriu şi să-l îngropi cu popă la cimitir. Dacă te bolnăveşti, Dumnezeu cu mila, nare cine să-ţi aducă leacuri…
Se uită în flăcările vii ale focului. Tace. Toţi tac, de parcă
au lespezi de piatră aşezate deasupra sufletelor. Reia firul vorbei:
— De mine şi de alţii ca mine, care se cheamă că suntem plutaşi, oameni mai de curaj, care ne punem viaţa în primejdie ori de câte ori o pornim în jos, se cheamă că e mai bine. Trăim ori murim înecaţi în câteva clipe. Dar oamenii care vieţuiesc mai sus decât noi, mai aproape de vârful muntelui, în pădure, o duc mai rău. N-au nici măcar colibe.
Trăiesc în bordeie, în inima pădurii. Cât e iarna de lungă, şi în munţi iarna e mai lungă decât la câmp, chiar dacă e ger de crapă pietrele, ies la tăiatul copacilor. Rămân de timpuriu betegi, cu mâinile şi cu picioarele degerate. Mai rămân şi orbi, din pricina fumului. Bordeiele n-au coş. Curge fumul pe uşă. Tot pe uşă pătrunde şi gerul. Te culci lângă foc. Pe o parte te prăjeşte jarul, pe alta te înţeapă cu undrele reci frigul. Din obişnuinţă, te răsuceşti mereu în somn, ca o pasăre prinsă în laţ şi străpunsă de frigare… Când nu mai sunt buni de muncă, tofologi de picioare, cerşesc, milogi, pe la colţuri de stradă. Vezi, când te uiţi la cei mai nefericiţi decât tine, parcă te bucuri puţin. Dar când te gândeşti la cei care huzuresc în belşug fără să asude, parcă-ţi vine să ridici bâta şi să crăpi scăfârlii… Nu mă mir că dincolo de hotar, spre răsărit, s-a ridicat norodul de jos. S-or fi săturat şi pe acolo oamenii cei mulţi de lipsuri şi împilare…
Focul, mereu răvăşit, pâlpâie. Vântul risipeşte fumul albastru, subţire.
— Dacă e pe lumea asta o dreptate, o să ajungă ea odată şi 542
odată până la noi, îngână Istratie Hulub.
— Dreptatea nu vine niciodată singură. Omul trebuie să
se bată pentru dreptatea lui. Oamenii dinspre răsărit se bat pentru dreptatea lor. Nu aşteaptă să le pice din cer…
La asta trebuie să ne gândim şi noi, spune plutaşul, şi, când o sosi ceasul, să pornim cu cap treaba…
— Să ne gândim…
Cu plutaşul Nichita mă plimb deseori seara prin preajma armanului. E un om mărunt, negricios, păros. De când a căzut prizonier la nemţi poartă barbă.
Glumesc:
