Răbdam totul pentru regele Abu din Ulala…
Nu l-am uitat pe regele din Ulala, pe regele Abu. Nu-lpot uita: vioi, cu cercei mari, ca nişte belciuge, atârnaţi de urechi, mari cât brăţările pe care le poartă la mâini fetele.
Pene în părul lui, pene viu colorate cum n-am văzut – şi băţ, care s-ar putea să fie semnul puterii lui. Burta regelui din Ulala, umflată ca o tobă, neagră ca pielea de capră. Picioarele regelui Abu, subţiri ca fusul, strâmbe.
Regele din Ulala! Poate se hrăneşte cu carne de om, gândeam, ori poate îşi pune ostaşii să arunce cu suliţele în supuşi…
Atunci inima mi se golea de orice dragoste pentru băiatul pe care poza mi-l arăta negru, dar despre care în carte se spune că e măsliniu. Cum se goleşte o cofă de apă când o răstorni, aşa mi se golea inima de dragoste pentru Abu. Dar cofa se umplea cu altă apă proaspătă. Poate că nu e Abu decât robul unui vrăjitor tâlhar şi bătrân… Un copil nu poate conduce o ţară…
— Ce îngâni acolo? mă întreabă Andrei.
— Nimic!…
— Măi, şi tu vorbeşti în somn?
— Nu. Cred că nu. Câteodată însă uit că nu sunt singur şi vorbesc cu glas tare. Vorbesc cu mine însumi.
— Spuneai că ai citit ceva cărţi?
— Câteva.
— Ţi-au plăcut?
— Unele mi-au plăcut.
— Vezi, spunea Andrei, pentru mine e o mare suferinţă
învăţătura. Tata are pământ, dar suntem prea mulţi copii.
M-a trimis la carte. Vreau să devin contabil.Când citesc, m-apucă durerea de cap. Ce-i trebuie omului atâta carte?
Andrei e mai mare cu patru ani decât mine. E un băiat 548
frumos, cu ochi negri. I-a răsărit mustaţa. Îl simt cum se ridică noaptea din pat, cum iese pe uşă în vârful picioarelor, cum coboară scările. Atunci ştiu că Amos e trimis deAndrei de cu seară să aducă mărunţişuri de la curte. Ştiu că Ilonca e singură.
Alteori îl văd pe Andrei cum o ia razna, cum dă pinteni calului, cum aleargă spre pădurea de floarea-soarelui vecină cu lanurile de grâu în care ţiganii plivesc pălămida.Apucă o ţigancă tânără, o muiere ori o fetişcană, din grămadă, şi intră cu ea în leasă, la umbră. La întoarcere nu mai dă pinteni calului, îl lasă să meargă în voia lui. Fluieră. A bucurie fluieră Andrei…
— Tu o ştii pe Zambila?
— O ştiu…
— Mi-a spus că vrea să vină deseară la conac.
— Am să mă duc să dorm deseară la prizonieri.
— De ce? Poţi să rămâi. Am să plec eu…
S-a sfârşit cu plivitul. Ţiganii au fost trimişi la baltă – au şi pe acolo munci de împlinit. Le-au împlinit. Se întorc în cârduri la şatrele lor – negri, sleiţi de osteneală.
Satul se întinde sub coastă, cu uliţi înguste şi lungi şi întortocheate. Lângă sat, apa Călmăţuiului, apoi lunca, şi dincolo de luncă, ogoare. Ca să ajungi la baltă, trebuie să
mai mergi o bucată bună de drum… Andrei m-a trimis la baltă cu căruţa, să aduc peşte la conac. Caii sunt galbeni-şargi, voinici. Ca să-şi muncească şi mai bine moşia, să
aibă recolte mai bogate, să câştige mai mult, boierul, deşi are vite, a cerut şi nemţilor vite de jug, vite de ham! Au bătut nemţii satele, au cules vite, le-au adus boierului…
Şi lapte de pasăre i-ar aduce nemţii boierului, dacă le-ar cere…
Să-mi ţină de urât, să-mi ajute la treabă, merg cu 549
mineDudulică şi Fier-Rău. Domol se târăşte căruţa largă.
Nicio grabă n-avem. O să dormim la pescari, în zori o să
încărcăm căruţa, o să plecăm pe drum de întoarcere. Pe poarta conacului o să intrăm pe la amiază.
— Diii, galbenul!… Diii, şargul!
— Nu-i zori, Dudulică…
— Nu-i zoresc, dar dacă nu-i atingi cu biciul, adorm…
La marginea drumului, a crescut din pământ o pădure de cruci de lemn…
— Pe lunca asta, toamna trecută, când au intrat nemţii, s-a dat o bătălie grozavă. Am auzit împuşcăturile dintre râpi.
După ce a trecut lupta, ne-au dus vătafii cu ordin de la boier să îngropăm morţii… I-am îngropat. Pe români i-am îngropat. Nemţii şi-au îngropat morţii lor. Pe urmă au plecat mai departe.
— Cum a fost bătălia, Tănase?
