— Vrei să te faci popă, nene Nichita?
— Să mă ferească sfântul!…
— Atunci de ce ţi-ai lăsat barbă?
— Şi-au mai lăsat şi alţii…
Mi-e drag Nichita. Îmi povesteşte despre munţi, despre ape repezi şi limpezi, despre cerbi şi capre negre.
— Uneori urcă muntele, după vânat, cete de boieri. Se uită la noi, ne fotografiază casele, nevestele, copiii. Îi auzi:
„Ăştia trăiesc lângă pădure, la aer curat. Noi la oraş.”Nu mai pot de graşi… Pe ăştia, măi băiatule, pe ăştia noi ar trebui să-i strivim cu călcâiul, ca pe nişte viermi. Eu socot că dacă la hotarul de răsărit s-a aprins revoluţia, li s-a apropiat sorocul şi boierilor de la noi… De s-ar termina odată războiul ăsta afurisit… Gândeşte-te şi tu: munţii i-a făurit Dumnezeu, când a făurit cu mâinile lui pământul.Sămânţă copacilor pe munţi tot Dumnezeu a aruncat-o, cu puterea lui. Tot lanţul munţilor e stăpânit de câţiva oameni de la Piatra şi de la Iaşi. Ferăstraiele din vale sunt tot ale lor. Copacii cresc singuri în ploaie şi soare.
Câştigul îl iau stăpânii munţilor. Oamenii care doboară
copacii pier schilozi, câţi nu pier, înainte de a deveni schilozi, de foame.Ne canonim şi noi, cei care cărăm buşteni cu pluta şi muncim la ferăstraie… Ne mor copiii.
543
N-avem o scândură pentru sicriu… M-am visat acasă… Asta nu-i a bună… Poate nu mai apuc s-ajung acasă… Vezi, atunci, înainte de război, mi-a murit băiatul cel mare, în toiul iernii. Nevasta a avut grijă de ceilalţi… Dacă s-ar fi întâmplat să-mi moară nevasta, în casa înecată de zăpezi, mi s-ar fi stins în câteva zile toţi copiii, de foame. Unora li s-a şi întâmplat asta…
— Acum e vară, nene Nichita. Poate până la iarnă ajungi acasă…
— Poate, dacă aş izbuti să fug şi să mă strecor dincolo, printre linii.
— De ce nu încerci să dezertezi?
— Uneori sunt ispitit s-o şterg de aici. Mă tem însă că, dacă ajung dincolo de front, la ai noştri, sunt trimis iar în linia de foc… M-am scârbit de război… N-aş vrea să mor acum. De întâlnirea cu moartea, oricum, nu scapi.După
război, o să fie nevoie de mulţi oameni zdraveni, dacă
răscoala de dincolo de hotar se întinde până la noi.Da, da…
O să fie nevoie de o sumedenie de oameni zdraveni. O să fie treabă de făcut, nu glumă…
E pământie faţa lui Nichita. Pământii îi sunt şi mâinile.
— Sunt frumoşi munţii, adaugă el. Apele sunt reci şi limpezi. Dacă am putea trăi mai bine…
S-a pogorât peste câmp, peste conac, apăsarea…
Istratie
Hulub
e
din
Dobrogea.
Vorbeşte
şi
tătăreşte.Jumătate din satul lui e locuit de tătari…
Dobrogea… Rostesc cuvântul! Sunt cuprins de dorul de a călători, de a merge cât mai departe de ţinutul acesta pe care îl cunosc cum îmi cunosc podul palmei, de a vedea mereu lucruri noi, de a întâlni mereu alţi oameni, de a trece pe sub privirile mele cât mai multe, cât mai neobişnuite privelişti.
Am citit în anii cât am învăţat la şcoala primară tot ce mi-a căzut în mână: despre oameni care nu seamănă cu cei de pe 544
aici, despre ţări care au altă înfăţişare decât ţara aceasta.
Am dat o dată peste o carte cu pagini puţine. Am văzut acolo poza unui băiat de vârsta mea, care era nu numai desculţ, ci despuiat de-a binelea, înfăşurat cu o cârpă în jurul şoldurilor, cu un baston mare şi gros, sculptat cu flori, în mână, şi cu o sumedenie de pene ciudate în părul creţ, stufos ca o steblă de măceş. Dedesubtul pozei scria: Abu, regele din Ulala.
Multe lucruri am citit, multe din cele citite le-am uitat.Nu ştiu de ce, chipul regelui din Ulala, imaginea lui Abu, mi-a rămas în minte.
Am sorbit cartea din scoarţă în scoarţă. Am aflat căAbu era regele insulei Ulala – am vrut să ştiu unde se află
această insulă. M-am dus la dascălul meu, i-am arătat cartea, l-am întrebat. Mi-a răspuns:
— În Mările Sudului, în apropierea insulei Suwa…
Mările Sudului, cu insule de corali, mările totdeauna calde, ţinuturile totdeauna calde, unde oamenii umblă
aproape goi tot timpul, unde oamenii pot trăi cu ceea ce le dăruiesc plantele şi arborii…
M-am strecurat pe furiş, în timpul vacanţei, în podul şcolii, şi am găsit acolo o hartă veche a Mărilor Sudului.Am scuturat-o de praf, m-am dus cu ea la învăţător. L-am rugat să-mi dăruie harta. Mi-a dăruit-o! Am dus-o acasă, am atârnat-o într-un cui, pe peretele casei…
