A fost una din cele mai mari bucurii ale copilăriei mele.Zile întregi priveam cu ochi mari harta, citeam numele insulelor, măsurăm distanţele dintre ele cu degetul, căutam să-mi închipui cum vor fi arătând la înfăţişare.
Am găsit şi insula Ulala, am găsit şi alte insule cu nume tot atât de legănate. Multe nopţi n-am dormit, călătorind cu închipuirea. Apoi dintr-o dată m-am simţit obosit de 545
atâtea călătorii. Mă gândeam dacă voi putea să fac vreodată
în realitate drumurile pe care le-am colindat cu gândul.
Poate le voi face, îmi spuneam, poate nu le voi face. Poate că
ar fi bine nici măcar să nu le mai fac.Visul, lucrurile la care te gândeşti prea mult, şi pe care ţi le închipui într-un anumit fel, poate e mai bine să nu le întâlneşti niciodată aievea.
Cât mă aflasem la oraş, la tăbăcărie, la „Înger”, la Bănică
cel încrucişat, mă pomenisem uneori, mai ales noaptea, gândindu-mă îndelung la părinţii mei, la fraţi, la surori. Cu duioşie, cu dulceaţă, mă pomenisem gândindu-mă.Şi cu dor.
Apoi mă reîntorsesem pentru un timp acasă.Mama mă
întrebase dacă mi-e foame şi mă lăsase să-i aştept, flămând, pe ceilalţi. Nu se ridicase să-mi dea să îmbuc, mai înainte, o bucată de mămăligă. Fraţii şi surorile se repeziră asupra mea să-mi smulgă puţinii bani pe care-i câştigasem la jupâni. Mă
loviseră cu batjocura lor. Şchiopule, îmi strigaseră… Dorisem să ascult foşnetul plopului. Plopul fusese tăiat, prefăcut în cenuşă. Poate că dacă l-aş fi găsit întreg, fremătând în vânt, freamătul lui nu mi s-ar fi părut uscat, fără farmec. Aşa cugetam uneori, în ceasuri de oboseală, când tristeţea mă
învăluia, mă copleşea ca o ceaţă vânătă, întunecată, amară.
Îmi dădeam seama că, dacă mă voi lăsa prins în această
plasă, voinţa mea va slăbi, puterile mele se vor micşora, voi luneca din ce în ce mai jos şi voi rămâne totdeauna, cât voi avea zile, undeva pe fund, să mă târăsc, moale şi orb, ca o râmă. Îmi încordam voinţa, aruncam, ca pe o zeghe umedă, tristeţea, căutam lumina şi bucuria şi cântecul. Cădeam în cealaltă parte a cumpenei.
Nimic nu mi se părea acum cu neputinţă de atins.Voiam să
ajung într-un oraş mare, să lucrez şi să învăţ, să cunosc viaţa şi oamenii. Voi ajunge în oraşul mare, voi ajunge, îmi spuneam, mai curând sau mai târziu, voi ajunge totuşi.
Repetam în gând frazele acestea şi simţeam cum încrederea în puterile mele mi se răspândeşte în întreaga fiinţă.
546
Mergeam cu gândul înflăcărat mai departe. Mai târziu voi călători de-a lungul şi de-a latul pământului, nu numai cu imaginaţia, ci în realitate. Voi căuta să urc, treaptă cu treaptă, scara care duce spre lumină… Puneam degetul pe hartă şi luam hotărâri: aci voi rămâne şase luni, aici o lună
numai, dincoace un an întreg. Până la douăzeci de ani va trebui să fi ocolit cel puţin o dată pământul, să fi văzut mii şi mii de chipuri omeneşti diferite… îmi ardea capul. Îmi ardea inima. Flăcările gândurilor mele se înălţau până la stele, treceau dincolo de stele, înfăşurau în aripile lor uriaşe universul.
— Ce te-oi fi zgâind atâta la pânza asta, măi? Ai căpiat?
Frate-meu Ion mă readucea cu picioarele pe pământ.
— Poate oi fi căpiat, îi răspundeam, dar ce ai tu cu mine?
— N-am nimic cu tine, dar îmi pare rău că te-ai zăltat la minte…
— Să nu-ţi mai pară…
— Uite că-mi pare…
— Lasă-l cu ale lui, Ioane, o auzeam pe mama.
Mă lăsa într-ale mele frate-meu. Un ceas. Pe urmă iar se lega de mine:
— Dar ţiganul ăsta borţos cine e?
— Un rege…
Îl podidea râsul.
— Despuiatul ăsta?
— Da. Un rege măsliniu, dintr-o ţară cu oameni măslinii la faţă…
— Te-ai cănţit rău, băiatule, rău de tot te-ai cănţit la cap…
— M-am cănţit. Ce-ţi pasă ţie?…
— Îmi pasă…
— Du-te dracului…
Mă alegeam cu două palme…
— Să nu mă drăcui, că-ţi rup oasele, şontorogule…
547
