Seamănă şi culeg porumbul – şi la masă mămăliga nu se ajunge. Pasc pe ceair vacile şi bivoliţele curţii boiereşti – şi nu cunosc gustul laptelui. Cresc porci şi duc laCrăciun muşchiul la curtea boierului. La Paşte, duc ouăle găinilor şi în miezul verii puii de găină, toamna bobocii graşi… Culeg viile boiereşti pe care le-au muncit, şi rumânii nu pun pe limbă bob de strugure – nu pot, fiecare poartă botniţă la 552
gură, botniţă de sârmă, cât ţine culesul.
— Şi tu ai purtat botniţă, Darie?
— Şi eu, şi mama, şi tata, şi toţi fraţii, şi toate surorile, şi toate neamurile…
Pescarul spune:
— Avem totuşi voie să ne înecăm în baltă, dacă ne-am săturat de trăit, ori să ne spânzurăm. Avem voie să ne scărpinăm de purici. Avem voie să ne gâdilăm singuri la tălpi, dacă asta ne face plăcere… Avem voie să ne plângem morţii. Nu e destul?
— Ba e destul, grăieşte Dudulică. Vai de voi, vai de noi!…
— Avem voie să prindem şi să mâncăm broaşte, adaugă
pescarul. Dar nouă nu ne plac broaştele…
O! Cum ar prinde şi aici sămânţa de care îmi vorbea vărul meu Iancu, fierarul! Numai să vină cineva s-o arunce…
Dimineaţa, plecăm spre conac cu căruţa cu peşte –baboi cât degetul, fâţe cât unghia… Crapii graşi, plăticile gustoase au fost trimise cu alte căruţe la Turnu, la Zimnicea, la vânzare.
Toiul
verii.
A
crescut
grâul.
A
început
să
îngălbenească.Vântul îl leagănă, câmpul pare o mare în veşnică mişcare.Serile cad târziu, albastre, galbene, fumurii. Zorile vin devreme – întâi vinete, apoi cenuşii, apoi viorii, apoi limpezi, scurte – ca paşii copiilor, nopţile la conac. Somnul se apropie greu de noi. În odaia de jos auzim mormăitul lui Amos, râsul clar al femeii lui. Stranie împerechere de oameni!…
Amos a venit mai demult, de pe undeva de prin Ardeal, s-a pripăşit la curtea boierului. A lucrat în grajduri, la bucătărie. Şi când se afla Amos la bucătărie, boierul şi-a adus unguroaică de la Bucureşti, pe Ilonca. A gătit la început pentru boier. Pe urmă, Ilonca a fost scoasă dintre 553
vase şi măritată cu Amos. Nunta a stârnit hohote de râs.După nuntă, Amos a fost trimis cu nevastă-sa paznic la arman.
În fiecare dimineaţă, boierul vine să-şi bea cafeaua laIlonca. Amos, cu treburi prin arman, mormăie vorbe greu de priceput…
N-aţi petrecut nicio noapte pe câmp? Cine a spus că
noaptea câmpul doarme? Noaptea câmpul trăieşte. Fiecare fir de iarbă trăieşte, pe fiecare fir de iarbă lunecă gâze, gâze şi alte vietăţi care stau ascunse ziua în cutele ierburilor, la rădăcinile lor, una cu ţărână…
Cine a spus că noaptea câmpul doarme?
Noaptea, câmpul îşi trăieşte viaţa lui. Şopârle lungi, pământii, lunecă reci printre ierburi. Fiecare vietate pândeşte altă vietate, o adulmecă, o prinde, o înghite… Fiecare fir de iarbă, fiecare fir de grâu, fiecare fir de floareasoarelui ori de porumb, noaptea deschide ochii, priveşte slava… Deschide larg buzele, respiră văzduh… Deschide larg braţele, îmbrăţişează răcoarea udă. Răcoarea e lacrima stelelor.
Noaptea vântul e viu, viu ca un om, viu ca un şarpe, viu ca un şoim. Noaptea cerul e viu, îl vezi cum se roteşte. Uite!…
Aseară, Carul mare era acolo, spre miazănoapte… Acum, când se apropie zorile, Carul mare şi-a strâmbat oiştea. Iată-l spre miazăzi, deasupra pietroaselor nesfârşiri bulgare.
Noaptea pământul e viu.
Aţi rămas lângă cişmea noaptea? Apa curge mai vie, mai repede parcă, gâlgâiala ei pare plină de bucurie. Dacă o încerci, bagi de seamă că are alt gust – gust de miez de pământ.
Aţi adormit vreodată pe câmp noaptea?
Dorm pe câmp noaptea, înfăşurat în cojoc ori în pătură.E
tare pământul! E tare. Când îl calci cu piciorul, e tare.Noaptea, când te-ntinzi pe ierburi să dormi, şi ierburile se culcă sub tine supuse, pământul e moale, mătăsos, de 554
parcă ar fi făcut din puf de nori străvezii…
Aţi dormit vreodată pe câmp noaptea?
Dorm deseori noaptea pe câmp. Ştiu că dorm. Visez, în vis ştiu că visez. Da – dorm şi ştiu că dorm. Şi pleoapele mele sunt căzute peste ochi şi totuşi simt stelele şi simt văpaia lunii cu pielea trupului…
Da – dorm şi ştiu că dorm. Mă bucur că dorm atât de bine, atât de uşor. Urechile mele sunt adormite. Totuşi, aud glasul câmpului şi ştiu că-l aud – cu unghiile, cu picioarele, cu întregul meu trup. Glasurile acestea nu mă
turbură, nu mă trezesc – dimpotrivă, mă afundă şi mai adânc în puful dulce al somnului. Şi cu cât mă cufund mai adânc în puful dulce al somnului, cu atât ştiu mai bine că
dorm, cu atât văd mai bine noaptea, noaptea pe care n-aş
