Lumina alburie bate în ferestre şi ştiu că peste un ceas o să răsară soarele şi o să înceapă ziua lungă, nesfârşit de lungă.
— Ai să mai vii, Zambila?
— Când am să pot, am să mai vin…
— Îţi pare rău că ai venit?
Nu mai sunt „domn” pentru Zambila.
— Prostule, îmi spune, cum o să-mi pară rău!…
Îmi dă un bobârnac peste nas. Mă ustură nasul. Zambila pleacă. Coboară scările în vârful degetelor.
Trec la fereastră. O văd cum se depărtează înaltă, subţire, parcă ar fi un fir de floarea-soarelui care n-are rădăcini în pământ,
un
fir
de
floarea-soarelui
care
umblă.
LângăZambila, un ghem mărunt care îi ţine pasul, bunică-sa…
A răsărit soarele. O să răsară şi mâine, şi poimâine, 562
mereu… mereu…
A doua seară, aştept. Zambila nu mai vine. Andrei m-a lăsat iarăşi singur. Zambila nu vine. La miezul nopţii, mă
culc pe câmp şi adorm.
— Scoală, Darie! A venit boierul la conac şi te caută.
Mai înainte, boierul era roşu la faţă. Era roşu boierul, acum e vânăt la faţă, întunecat. Tremură tot de parcă i-ar fi luat foc nu numai acareturile, tremură de parcă
pământul moşiilor lui arde, pământul moşiilor şi stuhul de pe balta din care pescarii scot dimineaţa zeci de căruţe de peşte – peştele pe care boierii îl trimit la oraş, la vânzare.
Nu pe tot. Cu peştele prost, mărunt, hrăneşte boierul slugărimea, prizonierii, ţiganii. Şi eu cu Andrei tot cu asemenea peşte ne hrănim, de când ne aflăm în slujba boierului cu un ochi de sticlă…
— Tu ai fost vreodată la Bucureşti?
— N-am fost.
— Te văd dezgheţat. Ai să pleci la Bucureşti. Ai să duci scrisoarea asta la adresă. Ai s-o dai cucoanei în mână, cucoanei al cărei nume e scris pe plic. Cucoana are să
caute o maşină, să vină aici. Ai să vii cu cucoana. Vezi să
nu pierzi scrisoarea pe drum.
— Când trebuie să plec?
— Acum.
— Călare?
— Nu. Ai să pleci cu barca până la Giurgiu. De laGiurgiu o să iei trenul şi ai să ajungi la Bucureşti.
— Cu cine plec?
— Te aşteaptă la malul Dunării un barcagiu, un om de încredere al meu…
Îmi dă scrisoarea. O bag în sân. Boierul cu un ochi de sticlă se-ntoarce spre Andrei:
— Ai să-l duci tu până la Dunăre. Ştii locul. Ai să te-563
ntorci şi cu calul lui la conac.
Mă priveşte drept în ochi.
— În trei zile să fii îndărăt, spune boierul.
— Voi fi, îi răspund.
