rândul să fie luaţi la armată, care au rămas în sat sub ocupaţia duşmană, şi fetele câte s-au mai ridicat şi le-a venit timpul să iasă în lume împreună cu celelalte mai mari ai căror iubiţi au plecat la război, au întocmit horă în faţa cârciumii, după obicei. Lăutarii – trei prăpădiţi, n-ai da un ban pe ei la vedere – au venit cu instrumentele: o vioară
gălbuie-neagră pe alocuri de vechime, lucie toată de cât a fost cântată, o cobză burticoasă, urâtă, un clarinet lung, cu clape albe, de metal, cu pâlnia buzată, răsfrântă. Te uiţi la lăutari, te uiţi la instrumente, dacă nu ştii, dacă nu cunoşti, îţi spui: o să zdrăngăne şi ei cum vor putea, încep să cânte lăutarii. Vioara neagră-gălbuie e una cu ţiganul înalt, care s-a aplecat puţin de spinare. Geme şi suspină, sună şi răsună
în ea o inimă de om. Clarinetul chiuie haiduceşte, cântec de năvală şi putere, cântec de codru, de şes şi de Dunăre turbure, drum fără pulbere.Ţinută pe pântec, gâdilată pe coarde, ciupită, scărpinată, cobza râde râs sănătos, piuie, hohoteşte, înseamnă paşii şi întorsătura horei. Unele hore se desfac şi se leagănă mândre, pline de frumuseţe, liniştite ca apele mari care curg printre maluri mărunte, domol-domol, altele repezi, zvelte, bătute totuşi vijelios pe loc.
Din vremuri străvechi ne-au venit cântecele şi horele, proverbele şi ghicitorile şi basmele. Oamenii care le-au născocit în ceasurile lor de bucurie ori de tristeţe au trăit pe 558
aceste meleaguri, au suferit ca şi cei de astăzi împilări.Când n-au mai putut să rabde, s-au răzvrătit, au ridicat topoarele şi au vărsat sânge pe care l-au plătit apoi cu sânge de-al lor şi, învinşi, au plecat capul şi au îndurat mai departe obidă şi împilare, batjocură şi suferinţă. Mai-marii pământului au avut putere să le lovească şi să le biciuie trupurile, dar sufletul poporului a rămas mai departe slobod. Nimeni n-a putut niciodată să robească
sufletul. Loveşti trupul omului, şi trupul slab se zvârcoleşte şi sângeră, geme şi ţipă. Dar sufletul rămâne slobod, ca o pasăre care s-a ridicat în slăvile cerului. N-ai cum s-o ajungi, n-ai cum s-o atingi, nici cu biciul, nici cu piatra, nici cu glonţul. Ţii trupul omului în obezi şi-l afumi cu fum de ardei iute. Gândul zboară slobod. Omul gândeşte că va veni o zi în care şi trupul lui va fi slobod.Nădăjduieşte. Se întăreşte.
— N-au nicio putere obezile dumitale, boierului…Ziua de mâine este a noastră.
Din sufletul poporului chinuit, dar plin de speranţă într-o vreme mai bună, s-au iscat melodiile acestea largi, generoase, în ritmul cărora şi acum, peste veacuri şi veacuri, românii leagă hore întinse pe care le joacă făloşi, cu paşi mari, cu fruntea sus, de parcă întreaga lume ar fi a lor, numai a lor, hore de stăpâni ai pământurilor şi ai pădurilor, ai apelor şi ai zăvoaielor, ai plaiurilor şi ai munţilor şi ai văzduhurilor, hore de oameni slobozi şi fericiţi.
Căci slobozenia şi fericirea vor veni.
Din sufletul poporului s-au iscat, aşa cum se iscă firele de iarbă din pământ, cântecele după care se joacă hora repede şi bătută, frământată şi chinuită, ca o răscoală
îndelung mocnită şi ca o luptă aprigă dusă împotriva împilatorilor. Sunt hore în care se vede măreţia şi încrederea poporului în biruinţă şi în fericire, şi sunt hore 559
în care se arată lupta împotriva apăsării.
Lăutarii cântă simplu, dar uite-i, toarnă în aceste cântece, care sunt ale acestui neam de desculţi, sânge fierbinte din inima lor fierbinte. Şi tinerii, sub ochii satului stors de muncă şi de câte a îndurat şi îndură, sub ochii holbaţi ai nemţilor, care stau cu mâinile în şolduri pe margine şi privesc, îşi ascultă cântecele lor, venite de la străbunii care au trăit pe aici, pe lângă Dunăre, şi mai sus, pe plaiuri şi în munte, în adâncul veacurilor care s-au scurs, care s-au stins, şi îşi joacă horele aşa cum le-au jucat părinţii, bunicii şi străbunicii, când, pe feţele lor atunci tinere, soarele, care acum le luminează ţărâna, şi-a aruncat strălucirea.
Satul e trist, cum sunt toate satele în acest an. Războiul a adus peste vechea sărăcie una nouă, şi mai cumplită.Biciul stăpânirii cade mai des şi mai greu, căci birurile trebuiesc plătite şi corvezile împlinite. Mai des şi mai greu cade biciul boierului cu monoclu şi al slugilor boiereşti.Moşia trebuie să
rodească mai mult. Ostaşii germani şi ţara germană cer hrană, şi boierul cu monoclu cere câştig.Dar o horă aduce un strop de bucurie şi o fărâmă denădejde în această Dunăre turbure de tristeţe şi amărăciune, care s-a revărsat asupra ţării. Viaţa merge înainte.Trebuie să meargă înainte.
— Caută în toate câte le vezi tâlcul lor adevărat şi adânc, Darie…
Văru-meu Iancu Brătescu, fierarul tânăr şi frumos de la Omida, pe care l-a ucis atât de curând războiul, mi-a spus într-o seară cuvintele acestea, care, şi ele, mi s-au înfipt adânc în inimă. La uşa fierăriei lui n-a prins rugină zăvorul şi înlăuntrul fierăriei lui nu şi-au ţesut păianjenii pânza. La foale suflă acum un băiat al lui Ududui, acela mic şi îndesat şi cârn, pe care nu ştiu de ce taică-său l-a botezat cu un nume ciudat, Ancu, iar ciocanul şi chiar barosul le mânuie cu destulă vigoare ucenicul lui văru-meu, feciorul lui Ivan Ţânţu, care s-a deşirat, a crescut nălticel şi pe care-l cheamă
560
ca şi pe tată-său, tot Ivan, dar căruia rumânii, cărora le drege plugurile şi le încalţă cu fier carele şi căruţele, îi spun Ivănel.
— Darie, nu cumva a căzut şi acolo o sămânţă?
— A căzut. A căzut şi o să rodească.
După lăsarea nopţii, Zambila s-a furişat în arman. Nu singură. Cu bunică-sa a venit.
Bătrâna a rămas să doarmă pe un maldăr de paie afară, lângă zidul casei.
Desculţă, cu coadele împletite, lăsate pe spate să-i bată
şoldurile, îmbrăcată cu o cămaşă albă, încinsă cu bete, cu trupul înfăşurat în zăvelci, Zambila a intrat în casă, a urcat scările.
Andrei a plecat. M-a lăsat singur. Ştiu că n-o să vină
decât spre ziuă. Am ascultat paşii Zambilei cum urcau scările. Pe întuneric am aşteptat-o. Îmi ardeau mâinile şi simţeam cum îmi ard obrajii, cum mi se usucă gura. Limba mi se uscase şi ea. Băusem înainte un urcior de apă şi totuşi gura îmi ardea de parcă aş fi băut foc şi, îmi ardea gâtul şi parcă întregul meu trup era cuptor încărcat cu jar, un jar în care adia vântul şi-l aţâţa, şi-l ţinea treaz şi-l creştea să mă mistuie. Mă miram că nu se aprind straiele pe mine şi mă miram că scândurile odăii n-au luat foc dela tălpile picioarelor mele.
I-am văzut umbra în deschizătura uşii. Am ridicat mâinile, am prins-o în braţe. Zambila a zâmbit. I-am zărit, în fumuriul odăii, dinţii albi ca laptele şi, aproape de gura mea, buzele ei groase, cărnoase, care mă aşteptau.
— Ţi-e frică, domnule?
Era întâia oară când cineva îmi spunea „domnule”. I-am răspuns? Nu i-am răspuns niciun cuvânt. N-am putut să-i răspund. Mă apropiam de cincisprezece ani.
Am vorbit cu Zambila abia spre miezul nopţii. Atunci mi 561
s-a dezlegat limba, atunci mi s-au dezlegat mădularele şi poate că atunci mi s-a deschis şi sufletul.
— Câţi ani ai tu, Zambila?
— Paisprezece…
— De ce ai venit cu bunica?
— Să nu vin singură…
— Nu te-am chemat…
— Mi-a plăcut să vin…
Pielea Zambilei miroase a pământ şi părul ei miroase a iarbă, dar nu a iarbă proaspătă, ci a iarbă peste care au trecut vitele cu picioarele lor. Dar mie îmi plăcea mirosul acela. Mie îmi plăcea mirosul pământului, şi-mi plăcea mirosul ierburilor pe care le ştiam împânzind dealurile, departe, spre munţi, şi pe care le presimţeam când vântul bătea dinspre câmpiile Bulgariei, undeva, dincolo de Dunăre, departe, în Balcani…
Se desface de mine Zambila, îşi trece peste cap cămaşa. Îşi pune zăvelcile, se încinge cu betele, îşi potriveşte părul.
