Era departe de noi războiul. Nu se auzeau împuşcături. Nu se auzea nici mugetul lung şi greu al tunurilor. Însă
urmele luptelor care avuseseră loc pe aici pe lângă Dunăre se vedeau la tot pasul: sate pârjolite, tunuri sparte, chesoane rupte şi răsturnate, gropi şi tranşee părăsite, pe marginile cărora răsăriseră şi crescuseră înalţi ciulini cu moţul albăstrui-roşcovan, morminte purtând în vârful crucii de lemn necioplit o capelă de rezervist român ori o chivără nemţească largă şi turtită ca un ceaun.
Frontul se rupsese întâi în munţi, pe Jiu şi pe Olt, şi când armatele noastre flămânde, deznădăjduite şi zdrenţuite, se retrăgeau de-a valma şi în grabă, nemţii, cu nimic supăraţi pe frontul din Balcani, atacaseră cu vigoare de pe malul bulgăresc Dunărea, păzită de o subţire pânză
de rezervişti şi o trecuseră pe bacuri şi pe poduri plutitoare întinse peste noapte.
— Au fost lupte şi în Ostrovul Lupilor. Se găseau aici, în bordeie, nişte prăpădiţi de soldaţi bătrâni cu două tunuri vechi. I-au tocat nemţii cu mitralierele până la unul.Mult sânge a văzut Dunărea.
Pavel a tras mai des la lopeţi, mai cu nădejde, până am atins din nou cursul apei.
Malul bulgar al Dunării e înalt şi pietros. Pe alocuri, pe lângă apă, acolo unde râpa e mai roasă, mai depărtată de mal, oamenii au clădit un cătun, un sat, un orăşel.Case mărunte, sărăcăcioase, mai curând colibe înfăţişând sărăcia. Uliţi strâmbe, acoperite de praf alb, văros. O turlă
turtită de tristă biserică. Un ţuguiat minaret.
Şi acum mai vieţuiesc pe pământul bulgar turci cu 569
cealma, cu şalvari, turcoaice înfăşurate în feregele, cu faţa acoperită de nu li se văd decât migdalele negre şi piezişe ale ochilor… Dar turcii nu mai au conace şi nici cai, şi nici iatagane. I-a istovit şi mâncat şi pe ei sărăcia…
S-a înălţat din stuhuri şi zboară, aproape de tot, pe deasupra capetelor noastre, o lişiţă. Are trupul gras, greoi, abia o ţin aripile. Pe alături, ca o săgeată, trece pescăruşul cu pântec alb.
— Lasă pasărea urmă-n văzduh când zboară?
— Nu, nu lasă, nene Oprişor.
— Nici luntrea pe apă…
— Nici…
— Pavele!
Pavel râde ce râde, apoi tace.
Bine c-am mai văzut un om râzând. De mult n-am mai văzut un om râzând.
Mă plec puţin într-o parte şi mă joc cu mâna prin apele vinete-gălbui ale Dunării. Duc mâna udă la obraz.Apa e căldicică. Încep să murmur, ca în copilărie când găseam un melc în iarbă şi-l luam în palmă:
Melc, melc, codobelc,
Scoate coarne boureşti,
Şi te du la Dunăre,
De bea apă turbure,
Şi te du la baltă
De bea apă caldă,
Şi te suie pe buştean
Şi mănâncă leuştean…
— Şi melcul scotea coarne?
— Da, scotea coarne. Şi atunci îl puneam în iarbă.Şi mă
uitam la el cum merge purtându-şi căsuţa lucioasă şi răsucită în spinare şi lăsând în urmă o dâră albă, ca de 570
argint – semnul scurtei lui treceri prin lumina acestei vieţi şi prin pulberea acestei lumi.
Dacă m-aş despuia şi m-aş arunca în Dunăre, aş putea, un timp, să mă ţin după luntre. Pe urmă, cuprins de oboseală, m-aş apuca de marginea luntrii, m-aş urca încet, cu băgare de seamă, în ea, să n-o răstorn. Aş dârdâi puţin de frig până m-aş usca. M-aş uita să văd dacă am lăsat vreo urmă în apă. Zadarnic m-aş uita. Nici cât melcul…
Trecem prin viaţă, cum am trece printr-o mare apă.Nu lăsăm urme. Sau dacă totuşi lăsăm urme, ele sunt slabe, uşor le şterge timpul.
— Darie, cine te-a învăţat să gândeşti aşa? Omul lasă
urme în trecerea lui pe faţa pământului şi urmele sunt trainice şi biruiesc vremea…
— Nimeni… Eu singur…
Luntrea aleargă. Au rămas în urmă vapoarele cu şlepuri.
Nu mai vedem altele în zare. Pavel trage la lopeţi.Nenea Laioş Oprişor fumează, şi fumul pipei lui se spulberă, se pierde în văzduh cât ai clipi din ochi.
— Cât e de veche Dunărea?
— Cine poate să ştie? Numai Dumnezeu! Poate e tot aşa de veche ca şi pământul… Oamenii au ridicat pe maluri aşezări. Uită-le! Şi mai uite: păduri şi zăvoaie, bălţi acoperite cu lintiţă verde, stuhărişuri care au început să
