bată în galben, deşi toamna e încă departe şi în care, dacă
pătrunzi adânc fără să le cunoşti bine, poţi să te şi pierzi.Deasupra, boltit, acelaşi cer albastru, ameţitor de înalt. Îl sfâşie un cârd de berze albe cu picioarele roşii, şi sus, sus de tot, pluteşte un balon lung ca o ţigară şi fumuriu – un zepelin, merge spre răsărit, spre front…
Înainte de a ocupa nemţii o jumătate şi mai bine de ţară, venea o arătare de-astea, noaptea, din Bulgaria, şi arunca bombe asupra Bucureştilor. A murit lume nevinovată…
— Războiul aduce moarte…
571
Oamenii au împodobit malurile Dunării, din cele mai vechi timpuri, cu sate şi oraşe. Şi tot oamenii, războindu-se unii cu alţii, le-au pârjolit, le-au pustiit.
Oamenii au umplut pământul cu flori şi livezi, şi tot oamenii au umplut pământul cu morminte.
— Noi, Oprişorii, suntem de neamul nostru de dincolo de munţi., din Ardeal. Pogoram toamna cu oile la iernat prin părţile astea, în balta Dunării. Aşa pomenisem din moşi-strămoşi. Am pierdut oile într-o iarnă – a dat gălbeaza în ele
– am sărăcit şi ne-am pripăşit pe lângă apă.Din oameni ai munţilor şi ai plaiurilor am devenit oameni ai apelor. Se poate trăi şi din apă, dar acum şi pescuitul ne-a fost oprit.
Ei, Doamne, Doamne…
Am rupt în trei o bucată de pâine şi ne-am astâmpărat foamea. Nu s-au mai văzut berzele. Zepelinul fumuriu s-a pierdut spre răsărit, în albastrul cerului. Peste luntrea noastră s-a lăsat tăcerea. Auzeam numai clipocitul apei şi numai rarele lovituri ale lopeţilor, mânuite cu lene dePavel.
Mi s-a părut atunci, cum mi se păruse şi alteori, că sunt singur pe lume. Şi mi s-a părut mai ales că mă aflu singur pe acele ape nesfârşite, între malul înalt şi pietros al Bulgariei şi între bălţile uriaşe ale celuilalt mal, de care ne ţineam cât puteam mai aproape.
Dincolo de bălţi se ridica în pantă uşoară câmpul pe care îl ştiam şi mai nesfârşit, însemnat pe alocuri de ghergane şi de măguri rotunde, în care poveştile venite dinbătrâni spun că
s-ar afla îngropaţi, călări pe sirepii lor, regii seminţiilor nomade care au hălăduit pe aci cu hoardele lor. Ei mai poartă şi acum, deveniţi albe schelete în topire, în adâncile morminte, scuturi şi săbii de aur, arcuri de aur şi săgeţi de aur cu vârful muiat în venin verde de viperă.
În clătinarea luntrii, trecuse de mult amiaza şi de mult trecuse chindia. Se lăsase asfinţitul. Faţa apelor gălbui-roşietice o mână nevăzută o stropise cu praf de aur vechi.
572
De peste timpurile bulgare se înălţase – când oare? –o lună spălăcită de var. Dincolo de stuhuri se ridicau şuviţe subţiri de fum albastru, neclintite, ca nişte sfori care se desfăşurau de pe ascunse gheme, în sus. Focuri, aţâţate pentru alungarea rolurilor de ţânţari, nu se vedeau.
Am simţit atunci dorinţa sălbatică despicându-mi pieptul ca ascuţişul unei securi, ca apele să se oprească din mersul lor, şi pe o Dunăre împietrită să se oprească, împietrită de asemeni pentru totdeauna, şi luntrea. Voiam ca soarele mic şi roşu să rămână culcat pe buza orizontului şi să nu mai apună. Râvneam să sorb îndelung cu ochii aceste frumuseţi cu care nu aveam să mă mai întâlnesc.
Fiecare răsărit de soare e altfel şi fiecare amurg e altfel, după cum altfel e fiecare zi şi altfel e fiecare noapte.După
cum altfel e fiecare clipă.
Dar luntrea alerga înainte domol, Dunărea alerga înainte către marea cea mare. Timpul alerga şi el înainte spre ţărmul rămas neatins până şi de vis ori de gând.
Am închis ochii, şi pentru câteva clipe mi-au răsărit în faţă lumi vechi, de mult trecute pe alte tărâmuri.
IatăDunărea, Dunărea asta şi nu alta – pentru că numai făpturile vii trec şi se topesc în ţărână, dar apele rămân mereu şi mereu aceleaşi – acoperită de un amurg albăstrui.
Făpturi vânjoase îmbrăcate în piei de oaie, purtând unii suliţi lungi ascuţite la vârf, alţii simple ţăpuşe, ori arcuri şi săgeţi, stau la pândă în stufuri şi se uită cum pe malul celălalt aprind mari focuri de tabără armii străine. Sunt bărboşi străinii şi înfăşuraţi până la călcâie în straie brodate. Au venit de departe, de peste Helespont. În spatele stufurilor în care stau ascunşi la pândă şi încordaţi băştinaşii, se întind şesuri acoperite de păduri milenare şi luminişuri, unde grâul semănat în urma plugului tras de un singur bivol, a crescut atât de înalt, că abia se văd 573
deasupra spicelor căciula uşor turtită a călăreţului şi vârful lucios al suliţii. Prisăcile sunt atât de multe că, dacă te-ai apuca să le goleşti ştiubeiele, ai putea alcătui uriaşe movile de faguri din care, strivite, mierea dulce şi galbenă ar curge gârlă. Scorburile sălciilor zumzăie şi ele de albine. La gurile gârlelor, sunt adăpostite lotci din groşi buşteni de salcie scobiţi, colibe de pescari şi năvoade întinse pe prăjini la uscat, împletite din fire aspre de cânepă.Bărbaţii cu piei de oaie pe spate au ochii ageri ca ai uliilor. Ei văd dincolo de apă, lucind în sclipirile amurgului, straiele ciudate ale năvălitorilor, coifurile lor, suliţele, scuturile, săbiile lor late.
Se adună, ţin sfat, şi socotesc.Năvălitorii nu pot fi doborâţi pieptiş pe malul apei. Sunt mulţi ca frunza şi ca iarba, şi armele lor îi fac aproape de neînvins la câmp deschis.
Trebuie lăsaţi să treacă în voie apa, apoi atraşi în adâncurile codrilor şi loviţi pe neaşteptate, sfârtecaţi până la unul.
Cojoacele şi căciulile turtite au pierit. Lotcile de buşteni scobiţi au fost acoperite cu mâl, vârşile şi năvoadele au fost ascunse. Perşii lui Darius Histaspe n-au aflat în faţa lor umbră de om a doua zi, când au trecut pe poduri plutitoare Dunărea. Câţi, după luni de rătăcire prin pădurile care le trimiteau moarte din fiecare copac, au mai văzut ţărmul acesta la întoarcere? Şi câţi au ajuns la cel de dincolo?
Au apărut iarăşi pe malul Dunării bărbaţii cu piei de berbec pe umăr. Au ridicat din papură şi nuiele alte colibe.
Au scos buştenii scobiţi din nămol, vârşele şi năvoadele din hăţişuri, bivolii de smoală din miez de codru.S-au văzut iarăşi pe înserat şuviţe albastre de fum ridicându-se spre slăvile neclintite şi focuri licărind în întuneric. S-au auzit din nou chiote de biruinţă şi cântece de bucurie.
Şi pământul, îngrăşat cu trupurile năvălitorilor, a căpătat parcă mai multă vlagă şi a crescut mai mult grâul…
Au trecut în zbor liniştit pe lângă luntre, de parcă nici nu ne-au văzut, perechi de lopătari albi-aurii. S-a strecurat pe 574
alături un şarpe lung, cenuşiu, de apă. Trei libelule albastre au încercat faţa neliniştită a apei.
Erau de atunci, din vechime, şi făceau parte din maiestoasa vedenie a îndepărtatului şi totuşi a atât de apropiatului trecut? Erau ele acum? N-am ştiut nici atunci şi cu atât mai puţin aş putea să ştiu astăzi…
Brocartul de aur vechi al amurgului a început a prinde umbre subţiri, albăstrii…
Şi pe malul celălalt, înalt şi pietros, acoperit cu iarbă
ţepoasă, s-au făcut văzute alte armii: oameni cu chipuri rase şi cu părul tăiat scurt deasupra umerilor şi a cefei, cu pieptare de zale şi cu haina scurtă ca o fustanea până
deasupra genunchilor, cu încălţări cu vârful întors în sus, cu scuturi rotunde şi cu suliţi neobişnuit de lungi. Aveau şi cai cu şei şi cu frâie de argint, care parcă în fumuriul amurgului aruncau flăcări roşii pe nări. Pe malul lângă
care mă aflam, în încremenirea serii, răsărise ca din pământ un oraş cu străzi înguste şi întortocheate, cu case albe, cu ferestre teşite, acoperite cu stuf. Bărbaţii care se adunau la chemări de sunete de corn de bivol în piaţa din mijlocul oraşului nu mai purtau pe spate piei de berbec, ci sumane de lână seină. Erau înarmaţi cu suliţi de fier şi cu tesace scurte şi grele. Şi purtau mustăţi roase cu: vârfurile lăsate în jos şi chici lungi le băteau umerii.Şi parcă toţi aveau ochii albaştri. Femeile, înfăşurate în fote, cu cămăşi cu mâneci largi, râurate şi capetele acoperite cu tulpane, îşi strângeau pe lângă ele copiii, aşacum îşi strânge cloşca puii sub aripi, când simte prin apropiere zborul răpitoarei.
În timp ce bărbaţii oraşului adună femeile şi copiii şi pornesc în alai spre poala apropiatei păduri, pe celălalt mal se fac pregătiri de trecere a apei cu luntri legate una de alta.
