Ale cui erau glasurile? Poate ale stuhului încremenit.Poate ale sălciei bătrâne sub care mocnea înăbuşit focul.Poate ale văzduhului, ori poate ale inimii mele. Da. Erau glasurile inimii mele. Bătea liniştită inima. Tic-tac! Tic-tac! Auzeam limpede aceste bătăi. Când nu-mi voi mai auzi bătăile inimii, voi fi ajuns la capătul drumului meu…Dar nu capătul drumului se cuvine să mă preocupe, ci drumul însuşi.
Din slava fumurie a cerului s-a desprins o stea. S-a prăbuşit cu iuţeala fulgerului, lăsând în urma ei o dâră de 582
lumină care a durat o secundă. S-a stins. Milioane şi milioane de ani steaua a rătăcit, aprinsă, prin goluri reci.
— Viaţa omului e scurtă, dar drumul omului duce printre oameni. Drumul omului prin viaţă trebuie să fie împlinit cu fapte.
— Cu ce fel de fapte? Până acum m-am târât prin ţărână
ca să-mi câştig traiul. Ca viermele. Am primit bice pe spinare, pumni după ceafă, picioare în pântece şi-n coaste… Până acum… Şi de acum înainte?
— Parcă era vorba să nu-ţi mai pui întrebări, băiatulecu părul ciufulit?
— N-aş fi om, dacă nu mi-aş pune întrebări…
Luna plină se ridicase în cumpăna cerului şi plutea prin văzduhul albăstrui-gălbui, ca o corabie rotundă de – aur. O
altă lună strâmbă căzuse în mijlocul apei, întinzând până
în stuhurile malului o punte de argint vechi.
Mi s-a părut atunci că văzduhul se umple de ninsoaredeasă şi măruntă ca pulberea şi că această
ninsoare, căzând peste apele întinse, le dă strălucirea stranie pe care numai undele îngheţate o au.
Pe asemenea nopţi, pe jumătate numai luminate, cu milenii în urmă, oamenii timpurilor dunărene, încălţaţi cu opinci, strânşi cu cojoace albe, cu căciuli turtite de oaie trase peste urechi, înarmaţi cu suliţi, cu săbii şi cu arcuri, treceau pe gheaţa albă, tiptil, Dunărea, atacau posturile de pază de pe celălalt mal, măcelăreau ori luau robi soldaţii largi în umeri şi înzăuaţi ai Romei, care le pârjoliseră mai înainte aşezările şi îi trimiteau în lanţuri, sus,spre plaiuri şi munţi, să ridice, după meşteşugul lor, cetăţi şi oraşe de piatră.
Dunăre, Dunăre,
Drum fără pulbere…
583
Câte a văzut Dunărea şi câte o să mai vadă!
Cântecul Dunării, noaptea, era altul decât cântecul câmpului… Apele şuşoteau lovindu-se de malul lin, strecurându-se printre spăngi subţiri de trestie şi printre tulpinile moi şi poroase ale papurii, legănând velinţe verzi de lintiţă, atingând uneori în treacăt vârfurile îndoite ale crengilor de sălcii plângătoare. Buhaii băteau parcă nişte mari tobe înfundate. Cu capetele cu ochi holbaţi deasupra apei, broaştele bălţilor din apropiere, înnebunite de lună, orăcăiau ca o sălbatică hoardă beată de bucuria izbânzii. Pe mii de viori mici îşi suspinau ultimele triluri privighetorile ascunse în plopi şi-n sălcii. Luna pogora încet spre apus. În curând, aveau să se arate, viorii, zorile.Privighetorile vor amuţi şi vor începe să chiuie, ca nişte mici clopote de argint atârnate sus, în văzduh, ciocârliile.Privighetorile cântă
frumuseţea amurgului, minunile, dar şi smoala nopţii.
Ciocârliile, triumful răsăritului de soare.
Se prelingeau pe lângă mine, foşnind prin ierburi şi frunze, guşteri verzi, cu botul scurt şi ochii bulbucaţi, şopârle sprintene pe care le ştiam de culoarea pământului.
S-a subţiat, s-a îngustat puntea de argint de pe ape…
Dunăre, Dunăre,
Drum fără pulbere,
dincotro vii tu şi încotro te duci? Izvorul tău ţâşneşte, undeva departe, dintr-o stâncă, în negre şi întunecate păduri. Aduni, de-a lungul atâtor felurite ţări, izvoare şi râuri şi alergi neastâmpărată spre răsărit, să te arunci despletită
în marea cea mare şi amară. Se oglindesc în apele tale vinete-gălbui, senine ori zbuciumate de furtuni, ceruri. Se uită în apele tale şi-şi văd chipul leit munţi şi dealuri, arbori şi oameni. Culegi zâmbete şi culegi lacrimi şi alergi mai departe, fără şovăială, spre răsărit, să te pierzi în marea cea 584
mare şi amară, să-ţi faci apele una cu marile ape ale lumii.
Veghez pe ţărmul tău treaz, în acest sfârşit de noapte.
Oare nu sunt şi eu asemeni ţie? Am plecat, bulgăre mic de gheaţă, de lângă un prag scund, în lume, spre răsărit.Acolo, încotro mă îndrept, mă aşteaptă marea cea mare şi amară, în care, totuşi, voi căuta să nu mă pierd…
Dunăre, apă vioară
Face-te-ai neagră cerneală…
— Nu. Chiar dacă tu, Dunăre, te-ai face neagră cerneală, cum spune vechiul cântec, şi eu, ca un vrăjitor dintr-o necrezută poveste, aş avea putere să strâng nesfârşita pânză albastră a cerului şi s-o schimb în fâşii de hârtie şi mă aşez aici, pe malul tău, şi aş şti să scriu, şi aş scrie întruna o mie şi mai bine de ani, întingându-mi pana în cerneala ta, tot n-aş izbuti să povestesc oamenilor ce am de povestit.
— Şi ce ai tu de povestit?
— Toate suferinţele şi toate zbuciumele. Toate izbutirile şi toate neizbutirile pe care le-a avut, de la începutul începuturilor, neamul meu, care mereu a fost bătut şi schingiuit, stors de vlagă şi silit să vieţuiască în genunchi.
— Şi cui ar folosi asta?
— Neamului meu. Ca să înveţe a înlătura suferinţa.Ca să
înveţe să stea cu fruntea sus. Ca să ajungă să câştige biruinţa cea mare.
Oamenii care dormeau lângă mine, şi care se întorceau din când în când prin somn şi oftau, erau oameni ai apelor.Viaţa lor era legată de apă. Viaţa noastră, a oamenilor de câmp, era legată de pământ. Orizontul nostru era larg şi totuşi mărginit şi nu aveam cum să-l spargem în chip obişnuit. Treceau dincolo de orizontul satului cei pe care statul îi lua la armată. Unii din ei ajungeau să
585
