cunoască oraşele mai mari şi mai depărtate. Alţii, cărora le cădea sorţul să-şi împlinească serviciul militar la grăniceri, trăiau câţiva ani la hotare, prin munţi sau de-a lungul Dunării. Ceilalţi erau mulţumiţi când aveau prilejul să
meargă o poştă, spre miazănoapte, la Ruşii-de-Vede, sau o poştă, spre miazăzi, la Turnu.
— Când ai să te faci mare, Darie, să mergi să vezi munţii şi să te-ntorci acasă să ne spui şi nouă, cum sunt...
— Da, mamă, am să merg să văd munţii.
— Şi-apoi să te duci să vezi marea şi să te-ntorci acasă să
ne spui şi nouă cum e…
— Da, mamă, am să merg să văd marea.
— Şi corăbiile uriaşe.
— Şi corăbiile uriaşe…
— Se spune că munţii sunt înalţi până la cer.
— Da, aşa se spune.
— Şi că mării nici nu-i vezi malul celălalt, atât e de întinsă.
— Da, nu-i vezi malul celălalt…
— Dar de unde ştii?
— Am citit.
— Ai citit! Una e să citeşti şi alta e să vezi cu ochii tăi! Să
te duci să vezi cu ochii tăi!…
— Am să mă duc să văd cu ochii mei, mamă…
Nu apucasem încă să mă duc. Năvălise peste noi războiul cu oştiri străine, cu foamete şi mai cruntă de cum o cunoscusem mai înainte, cu sânge şi moarte. Încercamacum să mă duc. Nu ştiam până unde voi ajunge şi nici dacă voi apuca să mă întorc să povestesc ce-am văzut.Se afla în noi toţi, şi poate mai ales în mine, din pricina firii pe care o aveam, aprinsă şi iscoditoare, un fel de dor de ducă neostoit.
Poate că prin ochii mei mai voiau să vadă lumea largă
părinţii, moşii şi strămoşii care fuseseră prin lege domnească
prinşi de un petec îngust de pământ şi siliţi să-l muncească
veacuri de-a rândul, din tată în fiu, aşa cum prin gura mea, 586
mai curând înrăită decât rea, dar dârză şi deopotrivă de îndârjită, voiau să-şi ţipe suferinţele pe care le înduraseră
şi nădejdile pe care nu apucaseră să şi le vadă împlinite…
Dorul acesta de ducă, înăbuşit, strivit, mă alunga mereu pe drumuri. Eram înciudat că din când în când mă trăgea îndărăt – către locul meu de naştere, către ţărână pe care o călcam, în care mă jucaseră şi în care se topiseră, ca iarba câmpului, străbunii mei – cu putere, o aţă nevăzută. Mă
hotărâsem să nu mă mai las tras îndărăt. De aceea poate mi se păruse, atunci când luntrea începuse să alerge cu mine pe Dunăre, în jos, că nu spre Giurgiu mă poartă, ci spre lumea largă. De aceea poate mi se păruse că Dunărea aleargă odată cu mine, printre maluri verzi şi ostroave pline de mireasmă de miez de vară, spre un liman înflorit, spre limanul viitorului…
Au tăcut de mult şi buhaii osteniţi, şi broaştele. Au tăcut şi privighetorile. S-au potolit, amorţiţi de răcoare, guşterii.
Şi-au oprit mersul repede, şi cotit pe după vrejuri şi ierburi, şopârlele pământii. Luna s-a aşezat, acum iarăşi albă ca varul, pe muchea câmpului, spre apus. Pare o corabie imensă de hârtie, pe care apele nopţii în destrămare au aruncat-o pe un mal nisipos…
Cercul a început a se albi spre răsărit.
Numai Dunărea, neostenită, curge mereu şuşotind. Ca astă-noapte. Ca aseară. Ca acum o sută de ani. Ca acum o mie de ani. Ca acum mii şi mii de ani în urmă, când şi-a croit, rozând pământ şi piatră, pentru întâia oară, drum larg printre aceste maluri…
Mi-am acoperit faţa cu pălăria..:
Şi n-am mai ştiut nimic…
Dar greu doarme băiatul ăsta, Pavele! Trage-l de mână să
se trezească o dată.
M-am ridicat şi m-am întins cât eram de lung. Mi-au trosnit oasele.
587
— Da, nene Oprişor, am somnul cam greu…
Ne-am strâns catrafusele.
Ne-am urcat în luntre şi am plecat.
