La marginea apei are loc o luptă scurtă. Falanga fiului lui Filip Machedonul rupe rândurile apărătorilor. Oraşul e 575
jefuit şi aprins. Până la cer urcă flăcările, înroşind slăvile.Falanga se apropie de pădure şi nu cutează să
pătrundă în hăţişurile ei din care încep să zboare, ca nişte stoluri de sturzi repezi, săgeţile. Drumul de întoarcere spre Dunăre e însemnat cu trupuri…
Pe mal s-au aprins focuri. În pânza serii, mai subţire decât pânza păianjenului, au apărut alte arătări – ostaşii încoifaţi, scurţi, cu faţa lată, aproape fără gât, ai Romei.Ridică cetăţi şi case. Construiesc drumuri de cărămidă şi aşezări ca pentru totdeauna. Pe Dunăre se ivesc corăbii galbene, cu două
rânduri de lopeţi, cu botul înalt şi întors.Oamenii cu sumane şi căciuli uşor turtite şi-au luat femeile înfăşurate în fote şi copiii şi s-au tras mai în sus, pe plaiuri şi munţi.
Seara s-a prăvălit de mult în goluri fără margini de dincolo de ape şi de pământuri. În noapte, luna, la început de var, a căpătat galbenul ruginiu al aurului. Prin vreme, în urmă, aud un glas:
— Darie, ce tot scurmi pe lângă cetate?
— Am găsit un bănuţ de argint, tată. Uite-l.
Bănuţul a prins cocleală… Tata îl ia şi-l freacă de nădragi.
Bănuţul capătă luciu. Iese le iveală un cap rotund.Sub bărbie, guşă. Pe frunte, coroană de frunze de laur.
— E de la Traian, împăratul Râmului, care a trecut cândva cu oştile lui pe aici. Sunt aproape două mii de ani de atunci.
Ţine bănuţul. Păstrează-l dacă vrei.
Dunărea clipoceşte. Luntrea se leagănă. Cerul e spuzit de stele mari, ca nişte gutui care se clatină. Şi Dunărea e spuzită de stele mari, galbene, ca gutuile care se clatină. O
lună de aur pe cer, rotundă, neclintită. Şi o lună de aur, spartă în ţăndări, sfărâmată puzderie, în apă.
Şi deodată, prin acest văzduh verde-albăstrui care pluteşte deasupra apelor şi a pământurilor, se ivesc şeici lungi, cu pânze verzi ca steagul profetului, caravele şi galioane.Pe punţi stau tolăniţi, pe perne moi de mătase, turci bărboşi cu 576
capetele albe-gălbui, înfăşurate în cealmale, încinşi cu brâie late şi cu iatagane cu mânerul bătut în safire şi cu vârful întors la şold, îmbrăcaţi cu pantaloni largi de mătase roşie. Se aude o manea. Dar cântecul tărăgănat ca un plâns nu poate înăbuşi geamătul roabelor de sub punte, care sunt purtate spre Bosfor. Cealmagiii trândavi şi bărboşi sunt noii stăpâni ai acestor ape şi ai acestor locuri.Pentru cât timp? Întreabă steaua, şi steaua, clipind, îţi va răspunde: nu pentru totdeauna.
— S-a făcut destul de târziu. Să tragem la mal. Pavele, înfige mai adânc lopeţile.
Pavel a ridicat mai sus ca de obicei lopeţile – aceste aripi subţiri ale luntrii noastre. Cârmuită pieziş, luntrea a zvâcnit şi s-a înfipt în malul clisos. M-am trezit din vis.
— Ai moţăit mai bine de un ceas, băiatule.
— Ba chiar am dormit de-a binelea, nene Oprişor.
— Te-a legănat luntrea. Eşti om de câmp, neînvăţat cu legănările ei.
— Da, sunt om de câmp.
Am sărit toţi trei pe mal şi am tras luntrea mai departe de apă. Ne-au năpădit ţânţarii. O să aprindem focul şi osă-i alungăm numaidecât.
Am adunat cu Pavel câte un braţ de găteje uscate şi le-am aşezat sub o salcie grozav de groasă şi de strâmbă, pe jumătate mâncată de vreme şi de umezeală. Nenea LaioşOprişor a adus din luntre nişte pirostrii, un ceaun de tuci, un făcăleţ şi o traistă cu câţiva pumni de mălai pe fund..
— Pavele, spală tu ceaunul şi umple-l cu apă, să punem de mămăligă. Tu, Darie, caută în luntre, pe băncuţa, de lângă cârmă. Ai să găseşti un şervet în care mi-a înfăşurat baba câţiva juveţi săraţi. Vezi că şervetul are legată la un colţ o mână de sare. N-o fi bine strânsă. Bagă de seamă să
n-o verşi.
577
Cât a adus Pavel ceaunul şi l-a aşezat pe pirostrii, cât am adus eu legăturica, nenea Oprişor, scăpărând amnarul, a şi aprins o scânteie în ghemul mic de iască, ţinut în punga de tutun la loc mereu cled, în chimir, lângă pântec. Dintr-un sâmbure, mai mărunt decât bobul de mei, focul a crescut, a prins aripi şi a-nfăşurat cu ele ceaunul negru în care apa a început să clocotească. Curând de tot a fost gata şi mămăliga pripită. A fost gata şi peştele uscat, părpălit pe cărbuni. Au început a se bate tătarii la gura noastră. Vorba ceea: peşte, mămăliga prăpădeşte. N-a mai rămas o fărâmitură de mămăligă. Am aruncat bozii umede peste foc, să scoată focul cât mai mult fum, să ne dea paceţânţarii, şi ne-am întins, după ce ne-am potolit şi setea, asemeni melcului codobelcului, cu apă caldă de baltă, pepământul acoperit cu ierburi, să adormim. Cel dintâi a căzut pradă dulce odihnei Pavel, care ostenise toată ziua la lopeţi.
Nenea Laioş Oprişor a mai tras câteva fumuri, apoi şi-a pus luleaua alături, după ce a stins sămânţă de foc din căuşul ei cât degetarul, şi n-a trecut mult până să-l aud respirând adânc şi oftând din când în când prin somn. Poate se visa copilandru cam de vârsta mea, coborând prin funigeii ori prin burniţele toamnei, pe lângă turmă, alăturide taică-său şi de unchii bătrâni cu plete lungi şi slinoase bătându-le umerii, cu cioareci albi strânşi pe picior, cu cojocul miţos şi lung la călcâie, şi cu pălăriuţa tare ţuguiată, aproape fără
margini, pe cap, plătind, înăuntrul aceleiaşi ţări, vama la fiecare hotar de moşie.
Drumul din munţi peste plaiuri întâi, peste şesuri apoi, până la aceste bălţi ale Dunării, care păstrează în înfăţişarea lor ceva de început de lume, e nesfârşit de lung.Poate se visează tânăr rămas sărac şi singur, pe acest ţărm de ape vinete-gălbui, nevoit să-şi caute alte rosturi de viaţă. Poate oftează după crestele munţilor înconjurate de mori alburii, ca de nişte mari cununi gata să se fărâmiţeze, să se destrame şi 578
să se risipească la o uşoară adiere de vânt.Ori poate se visează trăgând sforile năvodului, ud leoarcă până la gât, spre un mal, care mereu se depărtează, din faţă.
Nu poţi ghici niciodată visul cuiva, cum niciodată nu poţi bănui gândul cuiva.
Copil când eram, mă bântuiau în somn visuri ciudate dar şi minunate: se făcea că am, prinse pe subţiori, aripi mari, şi că zbor îndelung peste ţinuturi mlăştinoase şi veşnic umede. Se făcea că mă prăbuşesc de la înălţimi ameţitoare, căzând printre ramuri, din vârful unui arbore neobişnuit de înalt. Se făcea că plutesc pe mări albastre într-un butuc uşor scobit şi că vânez peşti mari de argint, cu suliţă de os… Mai târziu, când, ceva mai mărişor, am crescut şi viaţa a început să mă înghesuie şi să-mi dăruie cu îmbelşugare ghionturi şi pumni, altfel de vise mi-au năpădit
somnul.
Visam
biciul
logofătului
Gânţă
înfăşurându-mă şi arzându-mi trupul firav, şubred şi mereu bolnăvicios… Visam că adun struguri în coş, în via boierească de pe coastă, cu botniţă la gură şi că atunci când încercamsă duc măcar două-trei boabe la gură, să-mi ud buzele uscate şi limba cleioasă, ele au gustul sărat al sângelui.Cunoşteam gustul sângelui… Pentru că atunci când mă muşca un şarpe sau un cârcâiac pe picioarele goale, sugeam muşcătura până mi se umplea gura de sânge. Scuipam sânge. Se usca muşcătura şi piciorul nu mi se mai umfla.Dar de gustul sărat al sângelui nu-mi puteam tămădui gura ziua întreagă. Visam droburile de sare, toate pe spinarea mea, din mătrăcăria lui Bănică
