- Nu-mi va fi greu sa ocup o catedra de limba si literatura franceza...
Ne-am amintit atunci, toti, cum a început Robert sa citeasca frantuzeste, pe doua carti primite în dar de la Dinu; cum împrumuta de la mine Pe Balzac, cum s-a îndragostit de critica lui Faguet, cum memoriza din Musset, cum l-a
"înteles" pe Corneille dupa ce a citit o monografie asu-pra-i. Fiecare împrospata un amanunt sters. Aparea din nou acel Robert cu pantaloni scurti, din fotografia clasei a IV-a. Ne vedeam iar mici, descoperind carti, împrumutându-le, scriind cele dintâi Jurnale, încercând cele dintâi colaborari anonime la reviste. Prietenii si-au amintit de pasiunile mele stiintifice, acum consumate.
Am tesut fiecare un manunchi de fire: copilaria si adolescenta noastra sfârsite într-un liceu si o mansarda.
Eram atât de veseli vorbind. De ce ma simt acum deznadajduit, coplesit de tristete, de o disperata tristete?...
M-au întrebat cât am scris din roman. I-am mintit, spunând ca lucrez la partea a doua. Dar parca eu nu stiu ca nu voi scrie niciodata Romanul adolescentului miop, pentru ca amintirile si observatiile mele nu pot ajunge niciodata un roman? Mi-au cerut sa le povestesc capitole dintr-însul. Am povestit crâmpeie din ceea ce scrisesem în caiet. Le-am spus ca însasi aceasta adunare neasteptata si completa - poate ultima din cariera noastra de scolari - va fi reprodusa într-un capitol.
Atunci am vorbit, fara sa ma întrerupa cu exclamatii si comentarii. Eram miscat, fara sa înteleg pricina. Le-am spus, încercând sa zâmbesc, ca de acum vom lua fiecare alt drum, si prietenia noastra - veche de opt ani - se va raci firesc. Vom întâlni fiecare prieteni noi si, poate, prietene. Cine stie daca în aceasta zi nu se încheie, pentru totdeauna, o etapa di viata noastra?
Chef de bacalaureat, asa cum proiectasem de atâtia ani, nu vo: putea face. Nu vor promova decât prea putini în sesiunea de vara. Multi suntem siguri de corigenta. Vom da bacalaureatul în toamna. Si atunci, cine stie câti vom trece?
Dar ne vom aduna peste cinci ani.
- Eu cred ca vom fi mult mai tristi decât socotim acum...
Am încheiat, blând, si ochii priveau un raft cu carti. De ce m-au stapânit, atunci, pareri de moarte?
Nu gaseam nici hotarârea de a ma mustra pentru melancolia exaltata în discurs. Bricterian, cu Radu, cu Furtuneanu au ramas tristi, pe pat.
Mângâiau cu privirile odaita.
- De câti ani cunoastem noi mansarda?
- Opt ani...
Radu si-a aprins o tigara, lacramând. Fireste, se gândea la mama lui moarta.
Ceilalti rasfoiau distrati un teanc de reviste. Marcu râdea, jig-nindu-ne tristetea.
Dar eu îl întelegeam si-i zâmbeam pe ascuns. Numai Fanica îsi pastra calmul.
- Uite-i ca plâng, uite-i ca plâng!...
Aceasta ne-a suparat si ne-a hotarât sa schimbam discutia. Se facuse seara.
Prin ferestruicile deschise patrundea tipatul tramvaielor pe bulevarde.
Nu avea nici unul curajul sa se desparta. Ne tulbura senzatia unei despartiri
definitive.
Miezul lui mai ne îmbia în strada, pe sub castani, în racoarea serii. S-apoi, mai departe, spre Cismigiu, spre Sosea, cum faceam în celelalte veri, când prietenii nu ma parasisera si eu nu-i parasisem.
Am stins lampa si am coborât, tacuti, scara de lemn. Ne-am oprit în gradina cu flori. De când nu ne mai adunaseram opt baieti în mansarda mea... Ne-am urat, unul altuia, noapte buna.
Acum stau aici, iarasi singur. Pentru cea dintâia oara ma înspaimânta gândul ca odaita nu va ramânea întotdeauna a mea. O privesc, o caut, o masor cu ochii, colt dupa colt.
...Cum stiu ca a venit vara... Ma simt atât de obosit si trist si deprimat. Fireste, e o simpla criza de melancolie. Voi fi fericit sa închei pentru totdeauna viata de elev.
Dar toate acestea nu trebuie sa ma intereseze acum. Trebuie sa ma bucur ca am descoperit în Radu un nou prieten. Poate el nu se va plictisi stând cu mine de vorba, noptile.
Si nici aceasta nu trebuie sa ma intereseze. Ci examenul de bacalaureat.
Vanciu, fireste, ma va lasa corigent...
Cine stie când voi mai scrie în caietul acesta?
V. TRISTETI, ÎN VARA
Iata, am ramas iarasi singur. Au plecat toti, fericiti, bacalaureati sau nadajduind tomnateca promovare. Corigent - ca întotdeauna - astept câtiva bani si curajul sa plec. E cald si îmi petrec ceasurile prin odai straine, care îmi aduc aminte de copilaria mea si de jocurile mele, si de fratii care acum sunt departe.
De-abia mai pot citi. Nu sunt trist si nu reflectez cu amaraciune la acest sarman sfârsit de cariera scolara. As putea gândi cu luare-aminte la atâtia ani irositi si la chipul meu tot mai vested, si la lentilele mele tot mai dureroase. Dar eu am strabatut de mult cele din urma fruntarii ale adolescentei. Sunt inutile, înteleg, tânguielile si gratuita melancolia.
Dar adevarul e altul, modest si netrucat de sentimentalism, sunt obosit. Ma plictiseste si ma sugruma finalul acesta ce-si prelungeste\'; pervers agonia. As vrea — cu orice risc - sa stiu precis, în ceasul acesta, care mi-e soarta. Voi pasi la anul la Universitate sau voi pierde luni dupa J luni, dezamagit, asteptând noi examene.
S-apoi, ma oboseste lupta pe care o duc, tainuita, fara nadejdea biruintei apropiate. Când se va sfârsi? Ce oglindiri voi pastra eu în ochi, în ceasurile rafuielii? Si cu cine ma voi rafui?
Simt cum vara aceasta - înabusita tragic în odai cu acoperisuri deja- j ratec - va fi ultima vara. Iata, ce curios pare... Nu ma gândesc la moarte. Stiu ca trebuie sa traiesc mult, pentru ca urasc mult. Dar ma gândesc ca j tulburarile sufletului sunt pe sfârsite si ca în curând voi capata alte pri- \' viri, si altfel voi privi lumea.
...De acum nu-mi voi mai scrie "memorii" false pentru uzul vointei mele. Nu voi mai purta tunica neagra si nu ma vor mai tulbura atâtea marunte ispite. Mi-am parasit prietenii si ei m-au parasit. Când ne întâlnim, râdem, ne laudam si ne întrebam de viitor, ca si mai înainte. Dar parca eu nu stiu ca toate acestea le facem pentru ca nu putem face altfel? Si ca nimic din ceea ce traia altadata comun în sufletele noastre nu mai traieste acum?
O data cu prietenii, se rup si fâsii din sufletul meu. Iar eu le simt cum se duc, una câte una, si sufletul mi-e tot mai pustiu, si mai stearpa iubirea catre
oameni...
Si atâtea chipuri pe care nu le voi mai vedea, atâtea obiceiuri pe care le voi uita, ca sa-mi însusesc altele...
Si chiar adolescenta aceasta în care am vietuit, m-am balacit si m-am revoltat acum o voi lasa în urma, ca sa patrund în grupuri de tineri parosi si îngâmfati.
Sunt ispitit sa ma întristez. Atâtia ani si atâtea îndurari, alaturi de atâtea nadejdi...
Nu stiu ce va fi cu mine dincolo. Voi mai întâlni prieteni? Va trebui sa ma schimb iarasi, din adâncuri, si sa ma privesc în oglinda fara sa ma recunosc?
Nu stiu nimic, si inima mi se strânge de teama. Mi-e teama sa nu renunt la mine. Mi-e teama de mine, de viata. Si patimesc, totusi, asteptând s-o cunosc, sa arunc zdrentele lumii acesteia de care eu de mult m-am despartit si de care ma târau lanturi meschine.
Si e tot mai cald, si eu ramân tot mai singur. Ies numai noaptea si ma feresc de trecatori, si ratacesc pe bulevarde, si colind Cismigiul, zicându-mi: Ś ce frumoasa e viata! Si apoi ma întreb, trist, daca eu stiu pentru ce vie-j tuiesc. Nu stiu.
...Ce-mi lipseste? Ce-mi lipseste?...
Recitesc caietele de amintiri. Cât de departe mi se par vremurile... Si prietenii mei, "personagiile", atât de schimbate. Si eu strain. Ma prefaceam prea vesel si ma ascundeam chiar fata de mine. Dar parca stiu eu de scriu acum adevarul?...
Vara... Am ramas sa sfârsesc singur lupta, si dusmanii rasar din mine, multimi.
Nu stiu cu cine lupt, dar simt tortura luptei si jarul fierului ce ma despica. De ce am vrut sa ramân singur? De ce nu e acum nimeni lânga mine? Nimeni, nimeni... Cuvinte ce amutesc sufletul.
