Voi vorbi. Si ce trup mi se va împotrivi? Ce pumni vor pastra înca vestmintele pe sâni, când degetele mele se vor înfige, cucerind, în car4 ne? Ce pulpe se vor strânge? Ce ochi ma vor privi, curajosi? Buzele VCM musca, bratele vor despica trupul în miscari, piept otelit va coplesi sânii albi. Trupu-mi va fi stropit de sânge. Si izbânda mea va parasi alaturi, istovite, tovarase cu uimire în ochi.
Desfatarea mea va fi desfatarea masculului întarâtat. Nu chip frumos si haine colorate. Ci sex pur, ritm vivace, privire dârza, spumoasa revarsare de vreri.
Virilitate dezrobita de povara lubrica. Virilitate stralucind cu straluciri stelare.
...Când ma furisez încruntat pe strazi, gândurile acestea ma mângâie. Furia se potoleste. Vedenii ma ispitesc sa zâmbesc. Vedenia biruintei mele asupra celorlalti...
îmi pregatesc razbunarea împotriva trupurilor care acum ma dispretuiesc, dezgustate, cu perverse si dracesti rafinamente. Peste multi ani, ma vor cauta.
Si le dezgolesc de pe acum, si le cântaresc farmecele, si le stapânesc. Zâmbete în suflet.
Apoi, ramân iarasi singur pe strada. Si pasesc tot mai hotarât, si îmi aplec tot
mai mult ochii în caldarâm. Sa nu ma vada nimeni, sa nu ma banuiasca nimeni.
Pasesc în umbra castanilor. Vedeniile ma întovarasesc. Le pastrez în mine, ca sa ma întarâte. La rastimpuri, ma închipui ajuns pe culmi si ma odihnesc, cu gândul. Binecuvântata moleseala mi se strecoara, atunci, în carne.
Dar ma trezesc repede. N-am ajuns. Urc înca, prin desis, tulburat de vedenii.
Obrajii uscati se întuneca. Ochii sclipesc, la adapost de lumini. Pumnii se strâng, nevazuti. Sângele se umfla în grumaji.
Si atunci, nu mai astept sâmbata.
II. PAPINI, EU SI LUMEA
Am citit astazi Omul sfârsit al lui Giovanni Papini. De-acum, sunt si eu sfârsit.
Romanul meu nu se va mai închega niciodata în pagini si capitole. Iar eu trebuie sa ma schimb. Trebuie, ca sa nu mi se spuna ca am imitat pe Giovanni Papini.
L-am urât si l-am iubit o dupa-amiaza întreaga. L-am urât, pentru ca el cuvântase lumii ceea ce voiam sa cuvânt eu. Si l-am iubit, pentru ca mi-a scris viata. Copilarie înveninata de furie ascunsa, de invidie pe cei cu chip frumos, de ura pe cei bogati si puternici, si fericiti. Adolescenta chinuita de miopie si de obsesii cerebrale, roasa de nebunesti ambitii, biciuita de neputinta, consumata în plâns, pe care nu l-a auzit nimeni si nu l-a banuit nimeni, si nu l-a mângâiat nimeni.
Eu am vietuit viata lui Papini. Si am lacramat, si mi-am lovit trupul, Si am strigat în singuratate, si m-am bucurat de salbatica bucurie citind Omul sfârsit.
Acela eram eu. Dar nu eram sfârsit. Nu puteam fi sfârsit. Daca Papini si-a secatuit comorile ce-i licareau ascunse în suflet -comori ce licaresc si în sufletul meu —, aceasta nu ma înspaimânta. Am sa-mi fauresc un suflet nou si am sa-mi poruncesc drumuri noi. Nu vreau sa mai fiu eu însumi. Nu vreau sa fiu Giovanni Papini. Astazi, înainte de apusul soarelui, am murit. De acum, alta lumina îmi va lumina chipul meu schilod. Alte priviri se vor scurge prin ochii mei tulburi si alta viata va izbucni în adâncurile sufletului meu.
Nu vreau sa fiu Giovanni Papini. Nu vreau sa fiu altul. Nu vreau sa port pe umerii mei durerile altor umeri. Nu vreau sa sufar suferinte straine. Si nu vreau sa-mi îndrept pasii pe drumuri batute de altul.
Papini e urât, e spaima, e miop. Eu voi fi frumos, voi vraji femei, voi avea patrunzatori si limpezi ochi. Am sa-mi palmuiesc obrajii uscati pâna ce voi simti dureros sângele împungându-si pielea. Am sa-mi sfarm lentilele si am sa-mi largesc ochii mari, mari, mari. Ochi limpezi. Ochi negri, daca ai lui Papini sunt verzi. Si ochi verzi, daca ai lui sunt, negri.
Aceasta va fi tinta vietii mele: sa ma deosebesc de Papini. Sa nu seman cu el; sa nu fiu el.
Dusmanul meu de moarte e Papini. El mi-a furat comoara sufletului meu. El a vestejit, a consumat, a calcat în picioare, a siluit, a prostituat valorile pe care eram menit sa le risipesc în lume. El si-a sfârtecat si si-a vadit putreziciunile sufletului. Si prin aceasta s-a înaltat, a ajuns mare, a ajuns sus, acolo unde Eu trebuia sa ajung. Tot ce puteam face, tot ce puteam crea, a creat Papini.
Dumnezeul meu a revarsat asupra-mi jaratecul si gheata glumei perverse. Am fost, în pumnul Demiurgului, o zdreanta. Am fost masca cu chip de lut, zvârlita în lume douazeci de ani dupa original. Am fost creat ca sa ma târasc ca un vierme pe urmele stapânului meu: Papini. Am fost creat ca sa-mi plâng viata, sfarâmata, la picioarele stapânului meu: Papini.
Cei multi si cei prosti, imbecilii si infirmii creierului, natângii cu ochi frumosi si
cu fruntile înguste, fapturile ce compromit sexul, toti acei tineri vrednici de a primi în fata pumnul meu si al celor alesi, nu vor întelege niciodata durerea tragica a vietii mele. Si ma vor învinui ca am maimutarit pe Papini. Ca eu, cu vointa mea, am savârsit acele fapte care ma apropie de Papini. Ca nu sunt decât un epigon, o umbra, o rasfrângere balcanica si îndobitocita a florentinului.
Dar aceasta nu se va întâmpla. Imi bat joc de vointa lasa a Creatorului. Imi bat joc de soarta mea. Si îmi bat joc de mine însumi.
In curând, voi fi altul. Voi arata celorlalti ca fluviul sufletului meu se poate revarsa si în alta matca. Voi rodi pretutindeni roade noi. Voi lumina alte întunericuri si voi urca, sângerat, alte trepte. Ce-mi pasa de ochii pe care i-am istovit citind carti si înnegrind caietul, si alcatuind indici, care de-acum nu-mi vor folosi la nimic? Ce-mi pasa de anii pe care i-am pierdut ca sa ma pregatesc pentru fapte pe care niciodata nu le voi îndeplini? Ce-mi pasa de nazuintele mele, de bucuriile mele, de durerile, de razbunarile mele? S-au coborât, acum, o data cu soarele. S-au coborât, departe de sufletul meu. Au cazut în ape întunecate, si eu le privesc de sus, si zâmbesc.
De acum va începe adevarata viata. Si adevarata lupta. Lupta împotriva lui Papini, a Lumii si a Demiurgului. Si lupta împotriva mea: cea mai crâncena lupta...
Papini mi-a fost cel mai neîndurat dusman si cel mai darnic prieten. M-am chinuit si m-am desfatat citindu-l. M-am aflat pe mine însumi. Lumina neasteptata s-a coborât în adâncurile sufletului meu. Viata mi-a stors alte preturi. Preturi pe care eu le întrezaream, dar asupra carora nu cutezam sa-mi înalt bratul. Papini m-a ajutat sa fiu eu însumi. Papini m-a învatat sa pasesc cu pasi grei în fata Lumii si sa strig: iata, acesta sunt Eu. De acum nu mai îmi e teama de ceilalti. Orice îndoiala ce-mi mustea în suflet s-a risipit. Voi tine întotdeauna fruntea rasturnata si îmi voi scuipa râsul si veninul deasupra multimilor.
Ceea ce fremata pâna acum sfios în mine se framânta urias si asurzitor. Puteri neasteptate ma covârsesc. Simt în mine pulsând atât de salbatic viata, încât ma înspaimânt privindu-mi semenii. îmi par toti neputinciosi, meschini, searbezi. în chipul fiecarui trecator nu întâlnesc oglindita decât o comica miniatura a fapturii mele.
EU! De-abia acum înteleg toata pretuirea, tot aurul, toate darurile ceresti care se ascund în trupul cuvântului de farmec si de groaza.
EU! De-abia acum îmi înteleg dorintele si stradania necurmata, si durerea mea.
Papini mi-a aratat geana cu rosietice sticliri si m-a împins pe drumul cel mai nevoios. Dar nu mi-e teama. Am muschi grei si oase tari, si sânge mult, fierbinte, rosu, si în sufletul meu nu se mai pot strecura de acum laturile adolescentei. Nu mai ma vor înspaimânta de acum asfintiturile de toamna, nici naluciri stupide. Trapul meu va fi vesnic încordat, gata sa se zvârle mai sus, tot mai sus. Si voi pastra în suflet necontenit aceeasi turgescenta masculina, si spenna gândurilor mele va rodi brazde nesfârsite. Caci am de unde risipi belsugul. Nu mi-e teama ca voi seca într-o dimineata si voi cersi de la altii.
înlauntrul sufletului meu, suvoaie fara numar spumega, asteptând porunca sa se reverse în lume. în curând va sosi ziua cu rasarit de sânge. As vrea sa Stiu arunci cine îndrazneste sa ma înfrunte. Cine cuteaza sa se apropie, netemator de jarul ochilor si gândurilor mele. As vrea atunci sa stiu ce melc din multime încearca sa-si târasca faptura-i lipicioasa catre soldurile mele. As vrea sa-mi vad tovarasii si dusmanii, si sa privesc în ochi miile de zdrente care alearga acum pe strazi. As vrea sa-i vad cum I mura si cum îsi coboara trupurile în tarâna, coplesiti. Si cum se framânt cu maruntaiele arse de veninul invidiei si al
neputintei ciunge...
Nu mi-e teama de nimeni. Sunt gata sa dovedesc oricui aurul si bijv teriile mele. Chiar lui Giovanni Papini. Si as vrea sa aud ca ma învinu ieste cineva de plagiat. Si ca romanul meu e copiat dupa Un om sfârsit. As vrea sa cunosc pe acela care se va îndoi de carnea si de duhul meu Ma va afla, adolescent miop, sub teascul cartilor mele din mansarda. Sa vina, pizmas si certaret. Il voi întâmpina, îl voi lasa sa-mi pipaie încheieturile gândurilor, sa-mi ravaseasca sertarele, sa stinga rani vechi. Poate, la urma, pe înserat, cineva dintre noi doi va zâmbi...
III. UN AN
A trecut un an.
A trecut un an, si eu n-am scris nimic în caietul acesta. De ce sa scriu?
Romanul adolescentului miop mi se pare inutil. Am râs de multe ori cu Dinu amintindu-mi de el si de planurile mele. Gloria de romancier precoce nu mai ma ispiteste:
A trecut un an. Si n-a murit nici unul dintre noi, dar parca am murit multi. Am recitit tot ce am scris ;pâna aici. Ce departe mi se par unele lucruri si ce straine altele... Am trait cu totii, aproape zi de zi, împreuna. Iar recitind viata mea de acum doi ani si de anul trecut, înteleg cât de mult ne-am schimbat noi si cât de mult sufletele noastre.
M-am racit cu totul de Robert. Incet, încet, aproape fara sa iau seama. El ma crede pedant, eu îl cred naiv. El ma plictiseste, eu îl enervez. Ma viziteaza tot mai rar. Si când vine la mine, nu avem ce sa ne spunem. Ma întreaba, asa, pentru ca nu stie cum sa înceapa:
- Ce mai citesti?
Si eu îi arat cartea pe care o am în fata. Si amândoi ne privim cu neîncredere.
El spune prietenilor ca m-am îndobitocit cu eruditia. Si eu îl vorbesc de rau si îi ponegresc numele.
Nu mai suntem nici colegi. El a dat clasa a VUI-a în particular, Furtuneanu si Bricterian, si a cazut. Ceilalti au trecut si acum sunt la facultate. Dar Robert n-a mai voit sa se înscrie iarasi la liceu. S-a înscris la conservator, cu Bricterian, si poarta vestminte stranii, menite sa ai ga atentia.
...Un an. Si ma simt atât de încurcat în fata caietului acesta. Ce scriu? Ce a fost esential pentru mine în timp de un an? Au trecut fapte dupa fapte, si m-au miscat, si apoi le-am uitat. Am citit mereu si am scris. Si am ramas tot mai singur. Ceilalti s-au oprit în locuri pe care cugetul meu nu are sa le cerceteze.
M-au lasat sa pasesc înainte, singur. Unii ma privesc cu neîncredere. Si eu m-am închis tot mai mult în mine. Si n-am gasit nici un suflet prieten, prieten cu adevarat.
Dar aceasta nu trebuie sa ma îndurereze. Eu am sa ramân mereu tot mai singur. Nu e bine asa? Si nu am vrut chiar eu aceasta?
Ma gândesc, însa, la primavara care a trecut fara sa ma raneasca. Primavara pe care am petrecut-o, toata, la biblioteca. Dupa-amiezi dulci si înserari linistite, cu cerul însângerat, care se coborau în biblioteca, întristând. Si eram acolo singur sau cu Marcu, si vedeam perechi, si vedeam studente, si eu ma gândeam la facultate, si ma gândeam la limba greaca pe care va trebui s-o învat si care îmi va istovi ochii si anii cei mai frumosi...
