Si iarasi ma întreb asupra celor optsprezece ani pe care i-am risipit. Pasii ma duc orbi în seara si ochii nu lovesc decât vedenii. Si asa trec ceasuri, si eu nu stiu daca am raspuns celor ce sufletul meu ma întreaba. Si iarasi ajung acasa, si trec din încapere în încapere, si gândul se coboara tot mai adânc, si ani multi sa rasfira, iar eu îi privesc.
Nu pot sa învat. Si ma întreb cum am sa ajung la Universitate. As vrea sa ploua, sa ploua zile dupa zile. Cât de putin vreau acum...
Cu adevarat, rafuiala va fi dureroasa. Va trebui sa trec si starea aceasta.
Disperarea muta, obosita, stapâna va pieri într-o dimineata; iar eu voi uita noptile din vara cu arsita si tristeti. Si ma voi surprinde schimbat, cu suflet proaspat, si ochii îmi vor cuprinde soarele, si îl vor închide ca într-un ulcior. Dar socotelile cu adolescenta mea le voi face. Si câta amaraciune îmi va întuneca sufletul, si câte rani se vor deschide... îmi voi aminti noptile pe care le încep în Cismigiu, invidiind fericirile altora, privindu-mi pasii goi si tristi pe alei. Si atâtea din dorintele care ma înfrâng acum, aproape fara lupta. Si durerea pe care am încercat-o în amurgurile acestea, simtindu-ma singur. Si toate rândurile dintr-un caiet pe sfârsite... Stiu eu cine va birui?
Se sfârsesc însemnarile adolescentei. Când voi cuteza sa-mi scriu romanul? Se sfârsesc caiete dupa caiete, si fiecare poarta alta luna sau alt an. Unde sunt acum toate umbrele acestea? Unde sunt vrerile, si temerile, si lacrimile mele?
Simt ca tot ce am crezut pâna acum fumega; ca tot ce-am facut se naruie; ca tot ce-am vietuit a fost vis. Niciodata nu m-am simtit mai departat de mine însumi.
Sunt obosit si trist, si sunt singur în casa aceasta,\'grea de amintiri. De ce ma napadesc amintirile? Si de ce ma învaluie noaptea de vara cu tânguiri de greieri si asfintit de patimi? Si nu mai am deloc puteri în mine? Si sufletul meu e cu adevarat naruit? Trebuie sa mi-l schimb? Trebuie sa ma schimb? Trebuie sa ma pogor în strada si sa întind bratele, culegând ajutor si dragoste? Trebuie
sa-mi câstig prieteni?
Ceea ce înteleg eu acum îmi îndurereaza fiinta pâna la maduva Oare am ajuns atât de neputincios, încât o noapte de vara sa ma de trame într-atât?
Cât as vrea sa stiu ce voi simti si voi gândi eu în vara viitoare... cât as vrea sa stiu daca atunci sufieru-mi va îngadui sa plâng...
VI. MA CLATINA VÂNTURILE
Dar numai aceasta e lumea?
De câteva zile ma chinuiesc altfel de întrebari. Cum sa lamuresc euŤ Simt ca îmi lipseste ceva adânc, masiv, sigur, intim - cu care sa ma I contopesc - de ani. Acum, as fi avut un tovaras. Dar ma aflu singur, sub i arsita unor îndoieli ce-mi sfâsie sufletul si-mi împrastie vrerile.
Au trecut de mult timpurile când chimia si insectele îmi odihneau creierul. Nu mai cred în ele, nu mai ma multumesc. Au trecut si tim-î purile lui Felix Le Dantec si Haeckel, zilele sfârsite inocent în fata Io- j calului cu tritoni, noptile istovite lânga volumele cu scoarte rosii dini "Bibliotheque de Philosophie scientifique". Schimbari de temelii s-au înfaptuit în suflet, aproape fara sa iau în seama. Ceea ce pretuiam mai înainte privesc acum cu nepasare. Din toate acele saptamâni de toamna, I de iarna, pe care eu le socoteam inutile, cheltuite resemnat în lecturi\'\' inactuale, s-au depus înlauntrul meu "fapte" noi.
Cum sa le spun altfel] decât "fapte"? M-am desteptat îmbogatit, împlinit si, totusi, chinuit de j sentimentul absentei unor lucruri despre care nu stiu nimic.
Oh! cât mi-e 1 de greu sa scriu ceea ce nu am învatat din carti; nu aflu cuvinte, nu ghi-f cesc procedeele...
Dar rezultatele saptamânilor mele sunt evidente. Eu ma simt altuB hotarât altul. E dureros, însa, ca împlinirile, înnoirile, depasirile mele] sunt întovarasite de acea constiinta a absentei, a golului. înteleg atât de] putin din toate aceste lumini si umbre ce-mi brazdeaza sufletul... Stiui numai ca ele se precipita acum, în anii de criza. Stiu ca nu le îndura ado-l lescentii care au patinat dincolo fara nici un soc, fara nici o disperare. Sîj banuiesc ca toata aceasta nedumerire va pieri în curând si ca negura! care-mi oboseste sufletul se va risipi; atunci voi întelege necesitateť; tuturor acestor schimbari.
De aceea, Romanul adolescentului miop nu va fi niciodata scrifl Cum as putea nota mobilitatea ciudata a sufletului? Iar daca as izbuti,; oare caietele mele ar putea alcatui un "roman"? Tot ce am scris în cinci sute de pagini ar încapea în câteva capitole? Am adunat mereu tot mai putine date asupra celorlalti.
încercam sa ma patrund si sa ma înteleg pe jfline, fara sa izbutesc. Ma înspaimânt de câte ori frunzaresc Jurnalul. Cit de departe sunt înca de un roman...
Dar, scriind acestea, ma întreb: oare ar putea cineva construi un roman asa cum l-am înteles eu, ca o rasfrângere completa si reala a adolescentei mele, a adolescentei noastre? Eu am vrut sa scriu o carte care sa fie m primul rând o justificare a întregii vieti launtrice pe care am vietuit-o în marginea scolii, în adolescenta, si crezând ca ies din adolescenta. Nu voi izbuti.
Dar pentru cine marturisirile acestea, de mult stiute? M-am hotarât sa nu mai scriu în Jurnal, pentru ca - fara "roman" - el nu-si mai are nici un rost. La rastimpuri tot mai mari, în ceasuri de grele tristeti, de plina criza, îl deschid, citesc pagini, si, câteodata, adaug. Nu mai culeg material într-însul si nu fac exercitii de romancier precoce, ca acum un an. Daca l-ar citi cineva, nu l-ar întelege. Nu am urmarit - si nici nu se poate urmari decât cu închipuirea -
formele pe care neîncetat le-a cunoscut sufletul meu. Eroul ar aparea vesnic
contradictoriu.
Ma întreb cum am ajuns aici: la marea mea întrebare, a romanului adolescentei. Problema pe care predarea totala o solutioneaza. Nerecu-noscându-ma în atâtea din paginile caietelor, ghicindu-ma pe alocuri ridicol, îngâmfat, m-am întrebat daca as putea construi pentru roman un personaj atât de stânjenitor, atât de contradictoriu. Si m-am întrebat daca retusând personajul Jurnalului meu as mai ramâne în realitate. Si iarasi, daca hotarârea mea de a nu contraface realitatea e sau nu literara. Mi-am spus: adolescentul dintr-un roman trebuie sa fie numaidecât cel din Liceul "Spiru Haret", anul 1924? Fireste ca nu. Si, totusi, eu voiam romanul meu o carte de viata efectiva, o confesiune personala, o rafuiala.
N-as putea raspunde pentru ce m-am hotarât sa scriu eu numai o asemenea carte asupra adolescentei. înteleg, însa, renuntarea mea de a mai scrie când m-am convins de ridicolul eroului. Mi-a fost teama ca cititorii nu vor accepta necesitatea ridicolului adolescentei, alaturi de necesitatea eroismului, a nostalgiei, a mediocritatii.
*
Dar eu am început prin a însemna starea sufleteasca, atât de noua si de intensa, a nemultumirii totale. Nu e vorba de o nemultumire trecatoare, când cartile îsi pierd savoarea, iar tristetea ameninta sa ajunga disperare. Nu-mi recunosc sufletul de acum în nici unul din "capitolele" triste ale Jurnalului. Sunt linistit si odihnit. Simt numai insuficienta vietii Tiele launtrice, ma înabusa marginile pe care eu le socoteam generoase, \'argi. Aceasta e tot; si e mult. As repeta de un nesfârsit numar de ori: numai atât, numai atât?...
Nu stiu de ce am ciuda pe munca mea stiintifica. Sunt convins ca &-M împlinit întotdeauna spontan si nedisciplinat; de aceea nu pot fi aspiy< fata de putinatatea rezultatelor sale efective. Dar, oricum, stiu acum atât de putine lucruri esentiale... De câte ori vreau sa aflu cu adevarat. cauzele, ma simt atât de tulburat, de nesatisfacut, de naufragiat... Sunt convins ca drumul pe care l-am luat se va opri în fata unui punct mort. Si ma cuprinde ciuda gândind aceasta, pentru ca nu înteleg cine îmi aduce mie siguranta convingerii.
într-o seara, petrecuta în riguros examen interior, m-am staruit sa amân problemele stiintifice pentru Universitate si sa ma multumesc acum cu istoria.
Dar istoria, ca orice lectura care nu te zdruncina, e un| simplu opium. Cartile te silesc sa-ti pierzi inteligent timpul. Si, totusi, aceasta pierdere inteligenta nu e mai putin absurda, prin faptul ca te consuma si te înstreineaza.
Acum simt ca si stiinta, si istoria, si filozofia sunt inutile. Ard de dorul unui adevar unic si pur, de siguranta unei dogme, a unui "ghid" infailibil. Nu stiu de ce invidiez soarta adolescentilor catolici.
Si, totusi, orice Biserica îmi repugna. Orice dogma, pe care nu o pot întelege si explica, ma înfurie. Mi se pare ridicol sa accept, dupa atâta truda stiintifica, absurditati biblice si grozavii catolice. Dar daca toate acestea nu sunt Biserica, dupa cum m-am convins ca nu sunt Religia?
M-am apropiat de mistica în diletant. Am citit marturisirile sfintilor cum citeam marturisirile oamenilor: din curiozitate. Am ramas întotdeauna un curios neodihnit, iar daca as ajunge vreodata calugar, as pastra în biblioteca rafturile naturalistilor si colectiile erotice. Dar nu înteleg mistica, desi m-am convins demult ca mistica nu trebuie înteleasa. Nu ma pot apropia efectiv de duhul sfintilor, pentru ca mi-e teama sa nu ma conving din autosugestie, din dorinta convingerii, iar nu din evidenta adevarurilor.
Nici nu stiu daca ceea ce îmi lipseste e credinta. De câte ori gândesc cuvântul acesta: credinta, ma simt nemultumit, insultat chiar. Nu pot accepta credinta în Dumnezeu, în Mântuitor, în Sfinti, în Biserica. înainte, aceasta atitudine fatisa
ma multumea. Acum, însa, sunt nelinistit}\' daca credinta înseamna altceva?
Daca eu nu am ajuns înca a dibui tâlcul credintei si iau superstitia înspaimântata în locul unui fapt sublim de care ma aflu, înca, prea departe?
Ratacesc tot mai mult calea pe care voiam s-o pastrez în aceste pagini. Ceea ce am scris asupra credintei este atât de putin limpede, atât de putin lamuritor... Iar eu banuiesc ca m-as putea explica mai bine daci mi-as înfige pumnii în tâmple, as închide ochii si mi-as jura sa nu m* ridic de la masa pâna ce nu gasesc cea dintâi solutie vrednica de a i tinuta în seama. Dar lucrul acesta, cel putin acum, e perfect inutil. Pe mine ma nelinisteste noua viziune pe care o capat, nu stiu de la cine, nu stiu pentru cât timp si aproape nu stiu datorita caror împrejurari.
Astazi am simtit imediat si dureros nemultumirea de mine si de munca mea.
Când m-am întrebat: "Aceasta e viata? " - m-am întrebat: }Atât am vazut eu din viata?" Nu ma mai lega nimic de cartile si de nazuintele care ma entuziasmau pâna atunci. Mi se parea ca îmi lipseste constiinta rostului acestor carti si acestor nazuinte. Dar de ce sa le numesc ale mele? Sunt izvorâte din necesitatile organice sufletului meu? Sunt cu adevarat sufletul meu autentic, sufletul meu de totdeauna?
Poate sunt rupt din preocuparile mele. Poate am îndurat prea multe experiente direct personale, care m-au departat de cartile cu stiinta. Dar, aceasta nu e o explicatie. Eu gândesc si acum aceleasi laude asupra cartilor cu stiinta. Adaug, însa, cum nu adaugam mai înainte: dar cartile a-cestea îmi vor cuprinde, multumi si epuiza viata?...
M-am întrecut; aceasta e sigur. Am iesit din mine ca sa pasesc mai departe.
Pasii acestia îi împlineam cu fiecare carte citita, cu fiecare durere refulata. De ce astazi întrecerea e atât de evidenta si, în loc sa ma multumeasca, ma întristeaza, ma copleseste cu acel sentiment al absentei? Ce-mi lipseste? Viata mea launtrica de pâna acum, viziunile mele, rosturile mele, valorile mele. De ce s-au naruit toate acestea dintr-o data, fara nici o cauza reala, fara nici o criza?
Poate eu lucrasem pe nisip, poate adunasem material inutil. Dar oare, stiinta, filozofia, istoria sunt inutile? Cât de departate mi s-ar parea acum, nu pot sa le cred. Atunci de ce scufundarea brusca petrecuta zilele acestea, sfârsita în ceasul acesta?
Truda mea nu va lamuri nimic. Deasupra tuturor ipotezelor si explicatiilor va ramâne faptul; pe mine ma clatina vânturile.
Presimt ca se vor petrece altceva decât simple experiente în marginea unei carti sau a unui om aflat din carti. Presimt ca întreaga mea viata launtrica se va darui. Cui? Nu pot sa ma gândesc la Biserica. Nu sunt un mistic si nici nu sunt un ateu satanic, cinic, disperat. Cum as putea, atunci, ajunge la Iisus?
Iata ce simt: ca sunt ridicat din mine si izbit de colturi dureroase, si lasat iar în suflet, si iarasi înaltat. Si nu stiu nimic alt, si nimic nu înteleg.
VII. BACALAUREATUL
Emotii mediocre la examenul de corigenta. Si eu, si Marcu raspuj dem prompt, exact. Vanciu biruise, dupa trei ani, învataseram matematica. La teza am rezolvat toate problemele. Ne-am întors acasa fara bucurii mari, asteptând rezultatul.
Au început atunci zilele de neliniste pentru bacalaureat. în vara au cazut multi, si din pricina unor întrebari stupide. Ceea ce nu m-a înspaimântat destul ca sa recitesc pe vacanta cartile ultimilor patru ani de liceu.
Am încercat sa precizez ceea ce trebuia sa stiu si ceea ce stiam. Scriam
