Grupurile, lânga ziduri, dispretuiau studentii sfiosi sau studentele cu rochii prea lungi. Grupurile întotdeauna râd; perechile tac întotdeauna.
Cea dintâi schimbare: mi-au fost simpatici sentimentalii. "Ei doar înteleg ca totul nu e decât o gluma", gândeam. De ce ma întristau hotarârile adolescentei, întarite în ceasuri tulburi?...
Ma stânjenea palaria, prea mare si prea neagra. Fratele meu a încercat sa glumeasca: studentii sunt poeti si bohemi. Dar eu aveam mansarda, si nu scrisesem niciodata versuri. Sub palaria mare, paream mai degraba un zugrav german. O purtam numai în ploaie. Si toamna ploua, ploua...
Cea dintâi dovada ca adolescenta mea era definitiv încheiata: nu mai scriam Jurnal. Totul se rafuia, de-acum, în suflet, tainuit. O alta dovada: ceream si capatam bani pe cele ce publicam. Aveam bani multi si-mi cumparam carti scumpe.
...Strazile erau tot mai reci, zidurile tot mai mohorâte. Castanii îmbatrâneau cu o toamna si iedera ruginea printre ferestre.
Dimineata, sufletul mi-era clar. Seara, sufletul se tulbura. De ce mi-am uitat visurile care înfloreau si se alungau în somn nelinistit?...
Pe coridor, în fata unei usi, seara, am lovit o duduie care m-a privit enervata.
Am fost palid, apoi rosu, apoi palid. Am aflat mai târziu ca pe duduie o cheama Bibi. De arunci o salutam umilit. Bibi nu-mi raspundea. Dar de ce îi spuneam eu Bibi?...
Nu aveam noroc. Nu-mi întâlneam colegii din liceu la nici un curs. Ma obisnuisem, însa, cu câteva chipuri. Un student basarabean, înalt, spatos, balai, aproape chel. Era înscris la Teologie, Drept si Filozofie. Nu pierdea nici un curs si îsi transcria notele în caiete mari, liniate. A fost la Atena, la Sofia, la Paris.
Nimeni nu stia mai mult. S-a împrietenit cu un evreu care iubea o evreica frumoasa. Era urât, dar o iubea. Am înteles aceasta când marturisea basarabeanului: "E asa de inteligenta!...", trist, trist.
Ma întâlneam si cu o studenta cârna, care citea carti de filozofie germana si se mândrea cu feminismul. Discuta cu oricine filozofia 137
germana si feminismul. Avea un început de fraza foarte ciudat: "Ma rog, I ma accepti ori nu ma accepti?"
Feminista dispretuia studentele frumoase si studentii inculti. Am surprins un crâmpei de convorbire.
- Daca n-au citit pe Hegel, nu-s buni de nimic! -Zau?...
Unul, indiscret.
- Dar mata de unde stii?
- Eu, domnule, sunt feminista. Altul, catre vecin.
- Sa fie sanatoasa...
Câteodata venea însotita de un tânar palid si firav. Cei care stau în bancile din fund sopteau ca e un convertit.
Mai întâlneam o fata bruna, cu parul retezat pe frunte, care vorbea blajin si învata cuvinte latinesti pâna ce începea cursul. Am surprins-o într-o zi citind un caiet cu versuri. A rosit. De atunci îmi zâmbea, iar eu o salutam.
...Daca ploua seara, dupa sfârsitul seminarelor, asteptam pe coridorul cu ferestre largi. încet, încet, mi-a pierit sfiiciunea. întâlneam studenti de la Teologie, cu plete, cu barbi tinere si aspre. Si studenti sarmani de la Litere, care blestemau ploaia, pentru ca îsi pierdeau masa la cantina. Si studente din orase departate, cu ochi banuitori si ciorapi patati de noroi. Porneau grupuri, grupuri la camin, cu servietele sub brat.
Când trecea ploaia, pe strazi spalate si reci, ma întorceam acasa. Priveam ferestre luminate si ghiceam odai calde, intime, cu pasi moi, feminini, pe covoare blânde. Si nu-mi îngaduiam sa fiu trist.
*
Toamna, cu tristeti si amurguri, a trecut. Acum, dupa doi ani, amintirile sunt amare si grele. Iar eu scriu povestirea aceasta linistit si înasprit de pasii pe care i-am facut. Si scriu o povestire care nu e, înca, încheiata. Viata se vietuieste înainte, iar eu scriu ceea ce a vietuit.
//. PRESEDINTELE
Toamna am sfârsit-o singur. Si, deodata, la începutul lui decembrie, mansarda s-a luminat. Cadea seara, iar sus, la mine, se înstruneau coruri. Faptul s-a petrecut atât de repede... Am început sa uit împrejurarile în care am cunoscut pe doctorandul cu fruntea lata, cu zâmbet nervos în coltul buzelor subtiri. Mi-a vorbit, de-a lungul bulevardului,
138
cum orasul nu are înca un cerc studentesc, cum trec anii universitatii fara ca nimeni, încheindu-i, sa-i cunoasca. Un batrân vrea sa-si daruiasca averea pentru Camin, daca cercul ar exista... Si cercul nu exista, pentru ca fiecare se multumeste sa-si petreaca anii cu cei câtiva tovarasi vechi, de care îi leaga copilaria sau liceul. Daca s-ar gasi, undeva, o camera pentru început...
- Am eu o mansarda.
Doctorandul s-a împotrivit; studentii si studentele sunt zgomotosi, nedisciplinati. Vor stânjeni si obosi pe cei de acasa.
- Mansarda e a mea...
Am primit-o numai pentru coruri. Ne-am despartit în noapte, fericiti. Dimineata, urcase treptele de lemn si ciocanea la usa.
- Ce de carti, ce de carti...
Mi-a spus de tot ce facuse dupa ce ne-am despartit; adunase cinci colegi pentru comitet, scrisese apeluri pentru studentii orasului, obtinuse cei dintâi bani de la batrân, comandase la tipografie buletine de înscriere, cumparase dosare si hârtie. Aducea o geanta încarcata. Medi-\' cinist, socoti volumul aerului din odaie.
- Mai mult de doua ceasuri, pentru cincisprezece persoane, nu se poate... Dupa doua ceasuri deschidem ferestrele... Voia sa vesteasca, prin ziare, o întrunire si nu gasea sala. M-am îmbracat, zorit, si am plecat amândoi la directorul liceului.
Batrânul încerca sa se înduioseze: venisem acum noua ani, mic si sfios; iata-ma acum student; am sa-mi mai amintesc, oare, de directorul batrân, un parinte al sufletului meu de adolescent?... Doctorandul îsi musca buzele de nerabdare. La ce sunt bune toate acestea, acum? începe o noua viata, rodnica si avântata. Ne poate da si el o mâna de ajutor? Primeste sa ne împrumute sala de muzica pentru cele dintâi întruniri?
- Fireste, pentru studenti...
A multumit, cald si scurt, si a plecat; la Universitate, la ziare, la decanat, la cantine.
Pe drum, întorcându-ma singur, cu amaraciunea amintirilor directorului în suflet, am întâlnit cei dintâi fulgi.
- Decembrie...
A doua zi de dimineata, ferestruicile mele pareau albastre sub zapada, în odaita, frig si tristeti. Am adus jaratec mult si lemne multe, albe. Lânga soba citeam înciudat informatia la rubrica "Universitare": ,^is-tâzi, la ora 5, studentele si studentii care vor alcatui corul orasului sunt rugati sa se înscrie la sediul provizoriu din mansarda...".
Am alergat jos.
- La cinci avem oaspeti.
- Câti?
139
- Nu stiu; douazeci, treizeci. Dar se face selectie... Unii vor pleca imediat...
Mama nu a crezut în "oaspeti" pâna ce nu a vazut pe duduia care întreba.
- Va rog, aici e o mansarda, sediu provizoriu?...
Fireste, era Bibi. Doctorandul nu venise. Eram nerabdator si ma întrebam daca e destul de cald, daca jeturile sunt comode, daca rafturile sunt curate. Bibi nu se astepta sa ma vada si, mai ales, sa ma gaseasca singur.
- Numai dumneata ai venit?
