A trecut un an. Si n-a murit nici unul dintre noi, dar parca am murit multi. Am recitit tot ce am scris ;pâna aici. Ce departe mi se par unele lucruri si ce straine altele... Am trait cu totii, aproape zi de zi, împreuna. Iar recitind viata mea de acum doi ani si de anul trecut, înteleg cât de mult ne-am schimbat noi si cât de mult sufletele noastre.
M-am racit cu totul de Robert. Incet, încet, aproape fara sa iau seama. El ma crede pedant, eu îl cred naiv. El ma plictiseste, eu îl enervez. Ma viziteaza tot mai rar. Si când vine la mine, nu avem ce sa ne spunem. Ma întreaba, asa, pentru ca nu stie cum sa înceapa:
- Ce mai citesti?
Si eu îi arat cartea pe care o am în fata. Si amândoi ne privim cu neîncredere.
El spune prietenilor ca m-am îndobitocit cu eruditia. Si eu îl vorbesc de rau si îi ponegresc numele.
Nu mai suntem nici colegi. El a dat clasa a VUI-a în particular, Furtuneanu si Bricterian, si a cazut. Ceilalti au trecut si acum sunt la facultate. Dar Robert n-a mai voit sa se înscrie iarasi la liceu. S-a înscris la conservator, cu Bricterian, si poarta vestminte stranii, menite sa ai ga atentia.
...Un an. Si ma simt atât de încurcat în fata caietului acesta. Ce scriu? Ce a fost esential pentru mine în timp de un an? Au trecut fapte dupa fapte, si m-au miscat, si apoi le-am uitat. Am citit mereu si am scris. Si am ramas tot mai singur. Ceilalti s-au oprit în locuri pe care cugetul meu nu are sa le cerceteze.
M-au lasat sa pasesc înainte, singur. Unii ma privesc cu neîncredere. Si eu m-am închis tot mai mult în mine. Si n-am gasit nici un suflet prieten, prieten cu adevarat.
Dar aceasta nu trebuie sa ma îndurereze. Eu am sa ramân mereu tot mai singur. Nu e bine asa? Si nu am vrut chiar eu aceasta?
Ma gândesc, însa, la primavara care a trecut fara sa ma raneasca. Primavara pe care am petrecut-o, toata, la biblioteca. Dupa-amiezi dulci si înserari linistite, cu cerul însângerat, care se coborau în biblioteca, întristând. Si eram acolo singur sau cu Marcu, si vedeam perechi, si vedeam studente, si eu ma gândeam la facultate, si ma gândeam la limba greaca pe care va trebui s-o învat si care îmi va istovi ochii si anii cei mai frumosi...
Si erau atâtea gânduri, si simteam atât în suflet, si nu aveam cui sa le destainuiesc. Atunci poate sufeream mult, dar eu îmi spuneam ca nu sufar, ci ca aceasia e fericirea: singuratatea.
Si asa s-a scurs primavara, în fata aceluiasi volum enorm, legat în piele verde si pe care nu-l mai cerea nimeni. Si a venit vara si dupa-amiezile erau tot mai calde si mai lungi, si studentele îmbracau rochii subtiri si albe, si ele erau dragalase si zâmbeau, iar eu eram urât si citeam aceeasi carte fara sa-mi ridic ochii. De ce sa-i ridic? Iar lânga mine, Marcu. Si amândoi zâmbeam când trecea pe lânga noi vreo fata frumoasa si, pe drum, comentam.
Si iata acum ca se sfârseste alta primavara, si eu tot în biblioteca astept serile, si tot singur ma întorc spre casa. Si mereu îmi spun ca sunt fericit. Dar parca eu nu stiu ca aceasta nu e fericirea?...
M-am schimbat, acum, mult. Am înteles ca trebuie sa duc o viata dubla. De aceea, altul sunt fata de prieteni si altul fata de mine însumi. Am încercat de multe ori sa aflu cine sunt. Dar n-am izbutit, si în ziua aceea am fost cumplit de trist. Dimineata, însa, am avut perfecta constiinta de mine însumi. Ceea ce m-a mângâiat.
Dinu s-a facut mai frumos.
Poate scriu acestea, numai pentru ca trebuie sa scriu în caiet cât mai mult, dupa un an. Dar cum as putea sti eu ce s-a petrecut într-un an? Fiecare dimineata mi-o petreceam asteptând orele de biblioteca. Iar în biblioteca nu mai eram eu. Era cineva care citea. Citind, pierdeam constiinta oricarui lucru împrejmuitor. De aceea, ceasurile de biblioteca îmi sunt ceasuri straine, pe care nu le pot distinge în timp. E foarte greu sa limpezesc aici nuantele pe care le-am aflat cu privire la eul din biblioteca si eul din restul zilei. Timpul nu poate fi perceput decât de acesta din urma. Amintiri, deci, nu gasesc decât în el. Dar e atât de saracacios...
Cea mai mare parte din timp petrecând-o citind, eu nu am astazi aproape nici o amintire dintr-un an întreg. Nu stiu cum a trecut iarna, nu stiu cum a venit primavara. Pastrez vii câteva zile din vacanta Pastilor si câteva saptamâni din vacanta mare. Incolo, nimic.
In fiecare noapte adormeam cu gândul la cartea pe care o lasasem pe masa. In fiecare dimineata ma desteptam necajit ca pierdusem atâta vreme si cartea ramasese necitita. Si mereu ma gândeam la viitor, si mereu doream alte carti, si tot ceea ce faceam, faceam pentru viitor. Iar zilele treceau una dupa alta, cenusii, monotone, iluminate de aceeasi dorinta.
Când am vazut eu cea dintâi floare? Si când am zâmbit eu, urmarind cu ochii un fluture alb? Când m-am întristat, coplesit de apusuri reci si rosietice, care se preling pe ziduri, însângerând bulevardele?...
Petrisor e acum la facultate si ma întâlneste câteodata, si îmi povesteste. Iar eu îl ascult cu bucurie si ma gândesc apoi ca în curând voi fi si eu student si voi duce viata de student.
Dar stiu ca nu va fi asa.
Dupa un an, aproape toti prietenii mei au iubit. N-a scapat nimeni. Numai eu.
Eu ma bucur de aceasta si îmi spun ca e dovada de virilitate. Dar parca eu nu stiu ca atunci ma mint si ca îmi musc buzele ca sa nu plâng? Si nu stiu ca zâmbesc întotdeauna silit si batjocoresc pe cei îndragostiti, dar ca si eu as vrea sa încerc iubirea, pentru ca în inima mea clocoteste iubirea si se revarsa?
Dar astazi sunt trist. Aceasta e pricina pentru care am scris atâtea pagini inutile. Am închis cartea ca sa-mi citesc "romanul" si acum îmi pierd timpul sa-l continuu îndurerat ca un adolescent. Adevarul e ca astazi sunt trist si, deci, imbecil. Iar mâine voi fi puternic, ca întotdeauna, si voi lupta. Si, dupa lupta, va veni izbânda. Si toate tânguirile acestea în urma unui an care a trecut, dar care mi-a daruit doua sute de carti mai mult citite, sunt vrednice de eroii lui Ionel Teodoreanu.
E drept, sunt si eu câteodata obosit. Si atunci sunt slab si scriu aici pagini
duioase, triste, dulci. Dar acestea sunt false. Dimineata, în zori, când ma destept, daca as reciti, as râde. Ceasurile triste sunt trecatoare. Le îndepartez cu vointa sau le îndeparteaza viata din mine. Simt clocotind în vine, în piept, la tâmple, viata. O viata pe care nici unul dintre tovarasii mei nu o simte. O viata care creste si se tulbura, si spumega, si se înfierbânta, si creste, si ameninta, si zguduie temeliile fapturii mele. O viata pe care cu greu o acopar si o ascund.
Dar pe care o simt când sunt singur si care ma înfioara cu fiorul luptei si izbândei. Cei care îmi spun ca voi ajunge om de stiinta se înseala. Ei n-au vazut în eruditia mea decât eruditia. Dar eu înteleg. Eu stiu ca, dedesubt, se ascunde altceva: pofta. Si eu ma cutremur de pofta mea si ma cutremur la gândul revarsarii sale în lume.
De aceea, ceasurile mele triste sunt trecatoare. Sunt umbre în viata mea puternica si fierbinte, care navaleste din adâncuri. Nimeni nu-mi banuieste viata. Dar eu nu o voi mai putea ascunde mult.
A trecut un an si mi-au ramas prea putine amintiri. Cu atât mai bine. Ce sa fac cu amintirile? Amintirile sunt icoanele timpului pierdut. Eu nu mi-am pierdut timpul. Am muncit. Munca continua, statornica, rabdatoare, înflacarata de sfântul entuziasm al cunoasterii, strabatuta de fiorul vietii interioare. Munca pe care o împlineam gemând, suierând, strigându-mi izbânda sau durerea, sfarâmând dintii, strângându-i, cu fata încordata sau împietrita, cu ochii înclestati de tinta. Noaptea adormeam regretând ceasurile pe care trebuia sa le petrec nemiscat, oftând în somn, rasuflând sforaitor. Sau adormeam frânt de oboseala, cu pleoapele vestede si grele, cu fruntea înfierbântata. Si ma desteptam în racoarea zorilor, si ma frângeam în caldura patului, si trupul se împotrivea, si se ridica. Ma îmbracam tremurând si ma asezam la masa. Iar fata se usuca, si ochii se învinetesc înfundându-se, iar pe frunte se adâncesc dungi.
Toate acestea sunt izbânzi pe care eu le-am însemnat zi cu zi si care acum s-au pierdut din minte. Dar trebuie sa le rechem. Pentru ca, altminteri, anul meu e gol si sterp. Si fiecare ma învinuieste de monotonie si îmi spune soarec de biblioteca. Dar ei nu cunosc patima mea, nici îndoielile, nici zbuciumul, nici lupta, nici biruinta mea. Ori, acesta e anul meu. N-am cunoscut nici iubirea, nici prietenia, nici nostalgia crepusculelor campestre, nici melancolia toamnei, nici durerea strigatului cocorilor, nici visurile ce izvorasc din privirea marii, nici bucuriile trupului. Sau - daca le-am cunoscut - le-am uitat. Pentru ca asa am vrut eu. Eu am vrut sa le uit. Iar anul meu e sterp de inutile efervescente sentimentale si e gol de plicticoase si neputincioase pierderi de timp. Dar e anul meu, e anul vointei mele, pe care eu l-am dospit cu sângele meu si l-am însufletit cu viata mea, si l-am calit cu gândurile mele. Roadele sunt ale mele si numai ale mele. Iar în noaptea aceasta, luminându-mi-se minunea, eu sunt mândru de minunea mea. Si ma slavesc pe mine, si îmi cânt lauda. Pentru ca eu sunt singurul stapân al trupului, si eu sunt Dumnezeul sufletului meu. Unicul si atotputernicul stapân, Dumnezeu.
IV. PRIETENII
Am fost atât de singur în ultimele luni, încât ma socoteam aproape fara prieteni. Intelegeam cum rosturile noastre ne rup si ne leaga de alte vieti.
Poate ma îndurera gândul acesta, dar voiam sa ramân singur. Pasii mei ma înstrainau de prieteni, si pasii lor ma departau.
Si iata ca astazi ne-am întâlnit iarasi, în mansarda, toti cei din timpurile bune ale adolescentei noastre. Am vorbit despre lucruri de-abia încheiate, si care
acum ni se par atât de vechi, atât de îmbatrânite si de triste...
Nu ne-am lasat complesiti de amintiri; dar am simtit toti nevoia de a vorbi de ele, de a ne marturisi legati prin aceeasi melancolie.
Ne-am adunat, aici, ca sa ne bucuram de venirea lui Radu. A fugit din internatul liceului din Brasov, pentru ca îsi stia sigura repetentia. E al doilea an pe care îl pierde. Il întâlneam pâna acum în vacante, cu chipul lui de tobosar, miop, cu dinti lati si buze mari, crapate. Invatase expresii unguresti si glume germane.
Noi râdeam ca sa-i facem placere. Dar prietenul se dezradacinase. Bea tuica dimineata, fuma cincizeci de tigari pe zi, povestea anecdote stupide. Se îndobitocea din vacanta în vacanta. Acolo, la Brasov, fugind din dormitor dupa miezul noptii, venind de la cârciuma la liceu, beat, murdar de sânge, îsi pierdea bunul-simt, sclipirile, uita sa observe si sa remarce caustic. Se întovarasise cu un fecior de mosier, prost si puternic, ce teroriza localurile de noapte si-si silea prietenii sa goleasca sticle sub amenintari. Ajunsese cinic si vulgar. Nu putea adormi si nu putea mânca fara tuica.
Acum, fugise. Ne povestea senin cum l-a întâmpinat tatal, cu scene, cu amenintari, cu rugaminti. Radu a ramas neclintit: nu mai voia sa învete la nici un liceu. A fagaduit ca se va apuca de carte când îl va trage inima. Acum, nu poate sa învete.
- Pentru ca mi-a murit mama...
