Gaidaroff, curtenitor:
- Vai de mine...
Vicepresedintele cauta o solutie practica si discreta sa-l elimine. Nonora prinsese curaj.
- Eu îl bat!
- Fii prudenta, ne-am grabit s-o sfatuim noi. în clipa aceea intra si presedintele, nervos.
- Stiti ca a venit... ala... prietenul lui "Malec"...
- "Leul", stim...
- De ce l-ati lasat, frate, sa intre? Se duce la fiecare si-i povesteste cum a cunoscut el pe "Malec". Si râde singur, si bate din palme... Ne-a compromis
cercul...
Eram toti furiosi, dar nu ne puteam stapâni sa nu admiram situatia de vodevil, comica si ciudata, pe care ne silise s-o acceptam, pentru a doua oara, domnul Elefterescu. Eu râdeam fara nici o parere de rau si fagaduiam presedintelui sa scriu o comedie cu acesti doi prieteni stranii.
O duduie din localitate ma întreba blând si jenat.
- Va rog... e adevarat ca studentul care sta la masa primarului a cunoscut pe
"Malec" sau e o farsa?
Nonora i-a explicat înfierbântata legaturile dintre artistul de cinematograf si prietenul d-lui Elefterescu. Nu trecu mult, si intra chiar "Leul", îmbujorat de vin.
- E prea cald aici, fratilor... Deschideti geamurile... O sa raciti... Asa a racit sora lui "Malec"...
Nu avu nimeni curajul sa înceapa. Naturaletea "sefului" dezarma. Se apropie de Nonora si clipi strengareste din ochi.
- Te-ai dat cu jidanii, hai? Interveni presedintele.
- Fara politica, te rog, si fara obraznicii. Domnisoara e indispusa...!
- Ti-o dispun eu, sefule... Ca doar n-o fi amorezata... Vicepresedintele începu o fraza în care punea doua premise, politicos si retinut.
- Asadar, concluzia...
- Ia lasa gluma, sefule! O data suntem studenti...
152
Nonora se îmbraca mâniata, spuse "noapte buna" si pleca. Radu si cu mine alergaram în strada. N-a voit cu nici un chip sa se întoarca.
- Ma tortureaza... e obsedant cu "Malec" al lui... II vad... e aici... Sunt nebuni amândoi, ascultati-ma pe mine... Sau e beat...
Radu a voit s-o întovaraseasca acasa. Nonora m-a acceptat pe mine. Am asteptat în gara trenul de unsprezece si un sfert. Nonora a cerut lichior si cafea. I-am oferit cutia cu tigari. Parea ca nu-si aduce aminte.
- Iar sunt plictisita... De altfel, tigarile sunt proaste, si tu degeaba astepti sa te sarut, mai ales fara public si fara adversari.
Atunci i-am apucat mâna si am muscat-o salbatic. Ochii i-au sticlit în cearcane; tremura. Si-a ascuns muscatura sub batista. Tacere. Ma zarisera câtiva calatori, care nu-si mai luau ochii deasupra noastra. Nonora nu parea stânjenita; fuma si umplea paharutul cu lichior. O admiram cât e de rezistenta.
- Poate stii sa si saruti...
întrebarea fu suierata cu buzele si cu ochii. -Da.
- Pacat. Nu mai esti interesant...
Stiam ca se preface. Ma apropiai mult de ea, mai mult ca niciodata. Nu stiam ce sa-i spun. Nu stiam nimic; nici cum s-o privesc, nici cum sa-mi pastrez mâinile, nici daca trebuie s-o mai musc.
-Nonora!...
- Te afectezi...
Cele doua ceasuri, în tren, le-am petrecut nelinistit, stapânindu-ma sa n-o sarut, sa n-o îmbratisez. Ma întrebam la rastimpuri, fara sa stiu daca eu voiam sa ma întreb sau daca întrebarea ma stapâneste: o iubesc? Nu puteam raspunde. Dar ma simteam trist, trist când raspundeam: o iubesc... Mi se parea ca alaturi de raspuns încolteste o noua întrebare: aceasta e dragostea?... Si iarasi ma gândeam: nu! nu!...
Nonora era plictisita si fluiera. îmi spuneam cât de mult va trebui sa ma schimb ca sa-i plac: sa stiu glume, s-o conduc la spectacole, sa stiu sa-i apuc bratul, fara sa-mi încurc pasii, sa-i vorbesc curtenitor în public, fara sa ma stânjenesc, sa fiu îndraznet, sa învat dansurile, sa-mi croiesc hainele la magazine de pe Calea Victoriei, sa-mi parasesc cartile, sa Pierd prietenia lui Radu...
In gara abia am mai gasit trasuri. Nonora era gânditoare. îmi vorbea mult mai blajin. în sufletul meu izvorâra atunci chemari uitate, din ado-jescenta, din anii când scriam Jurnal. Cineva striga, înlauntru-mi: vo-ln|â, vointa, vointa!...
Sufletul mi se lumina ca dupa o regasire. Dar lu-"^a era palida si tremuratoare.
Nonora îmi vorbea blând si cald. S-a-i, iar p tzr;**
Poj
1Ł>r a tacut.
153
în mine, chemarile cresteau, cresteau. îmi vedeam anul farâmitat din pricina Nonorei. Si cel putin daca mi-ar fi draga. Dar nu mi-e draga. Mâ tulbura, numai.
Aproape de casa, Nonora îmi sopti, cu gura aproape.
- Mâine vin iar la tine...
- Poate sa nu fiu acasa.
Zâmbeam. Nonora ma privi, fara sa se supere, farâ sa se încrunte.
- Devii interesant...
Am platit birjarului, care s-a departat cu urechea la pânda. Simteam nevoia sa spun: "Nonora, ma plictisesc eu acum. Am nervi si am sânge. Tu ma enervezi fara a fi cel putin o femeie fatala. Si nu e nici cazul La femme et le pantin.
Ramânem prieteni. Dar la cinematograf cu tine nu merg si nici n-am sa te vad prea des. Ma consumi inutil. De altfel, am
de lucru..."
